Oricât de mărețe ne-am considera victoriile, tabloul lor pare incomplet și lipsit de sens, dacă nu am fost niciodată învinși. Câmpul de luptă ar fi îmbroșcat cu viețile celorlalți, iar viața noastră ar fi ca o linie neîntreruptă, învăluită de banalul existențial. Adevăratele lupte câstigate sunt doar cele cu noi înșine. Lupte câștigate prin răbdare și consecvență, cu prețul liniștii. Nicio situație de viață nu vine fara un revers, iar dacă reversul medaliei mele era să găsesc doar calea de mijloc, aș fi luat-o ca atare și i-aș fi urat: “bine ai venit!”.

     Mă puteam uita fără întrerupere la imensitatea din fața mea, dar nu putea găsi drumul meu de acum înainte fără obstacole. Pantele ușor înclinate și pădurea rigidă și rară nu mă ajutau să fac primii pași fermi. Stâncile sfărâmicioase respingeau orice intenție de avansare. M-am prins de primul mănunchi verde pe care l-am văzut fără a mă uita prea sus. Tot momentul mi-a amintit despre imposibilul de care îmi vorbea cu puțin timp în urmă podul; de câte ori am privit în jos și prea puțin înainte. Acum daca stau bine și mă gândesc consider că doar am privit în jos, și nu m-am uitat cu atenția cuvenită pentru a mă determina să îmi continui drumul cu mai multă îndârjire. Suntem precum păsările, menirea noastră este sus, dar tot jos ne odihnim cel mai bine. Liniștea pe care ne-o aduce albastrul cerului, ne-o poate aduce și pământul cu sau fără apanaje. Mă prinsesem cu atâta forță de mușchiul verzui, negândindu-mă la fragilitatea acestuia, ci la singura cale de a o lua în sus. Primul minut a fost cel care mi-a hotărât cea de-a doua mutare. Mă vedeam ca pe o piesă minusculă pe o tablă de joc aproape de un final precoce, dar reversibil. Orice mișcare aș fi făcut m-ar fi coborât și aș fi luat-o de la capăt, cu un elan mai mare ori cu o teamă conștientă și justificată: puteam să alunec și să mă “rănesc”.

De când am părăsit tabara știam că totul în viață are opțiuni, învârtindu-se într-un timp cronologic, firesc. Mă puteam reîntoarce oricând acolo, dar ceva din mine se împotrivea să-și vadă viața într-un normal inert, oxigenat doar de idei și nicio alegerea din partea mea. Nu m-am întrebat de ce am ales tocmai muntele acesta și de ce un deal nu mi-a fost îndeajuns. Poate dacă în drumul meu avea să mi se înfățiseze un alt fel de relief, aș fi fost cuprinsă de aceleași încercări. Nu are importanță de ce ne “lovim”, ci poartă însemnatate modalitatea prin care reușim să ne “ vindecăm”. Nu noi alegem ceea ce întâlnim în drumul nostru, căci întâmplarea face ca totul să fie neîntâmplător. Atunci sensul prinde formă, iar viața nu mai pare o linie neîntreruptă, ci una care se ondulează după pașii nostri. Se pierde la rasarit și apare la apus cu aceeași tenacitate.

Am fixat piciorul pe una dintre micile formațiuni stâncoase și cu o mână încleștată pe verdele viu, m-am ridicat pentru a mă prinde de o rădăcină ieșită să vadă soarele și acolo a prins-o timpul. Uitându-te la natura poți observa că normalul și anormalul conviețuiesc într-o liniște pe care noi o vom putea înțelege doar apropiindu-ne. Reușind să mă prind de întreaga utopie a naturii, am putut să fac primii pași care aveau să fie mai importanți decât tot efortul meu de a trece acea punte a fricilor. Nu cu ele avem luptele cele mai aprige, ci cu însăși realitatea. Aceasta din urmă ne raspunde la toate întrebările și ne dă atât de multe răspunsuri încât nici nu ai ce face cu atâtea. “İa-ți cât poți duce și continuă-ți drumul!”, ți-ar zice.

Ce era în vârf, greu de spus. Acum puteam vedea la câțiva metri în jos, cu bucurie și încredere și știam că de acolo venisem…

Va urma..