Cu adevărat, o carte nu se citește, ci se simte.

Lucrarea „Teatru în stomac”, apărută la Editura Datagroup Timișoara, în anul 2017, concepută ca un scenariu care poate fi pus în scenă de oricine își dorește o interpretare românească autentică, —una care, cândva, ar fi dat substanță modernismului în teatru —, respiră prin toți porii ființei mele. Am ascultat povestea până mi s-a lipit de suflet, iar tâlpile mele au prins aripi și au zburat în zenit, tragând după ele chiar și linia orizontului. Un scurt fragment din manuscrisul „Reverie și alte povestiri” poate constituie o mărturie a propriilor trăiri, după ce oasele firului epic s-au tihnit:

[…]

“Vrei să îl întâlnești pe Monet?”, mă întrebă Hermes.

“Da, mi-ar plăcea.”

“A cunoscut el nimicul?”

“Știe mai mult decât crezi.”

“Dar imensitatea?“

“Ea este despre natură, nuferi, contraste! Îmi amintesc întâia oară când l-am cunoscut. M-a impresionat cu statornicia și controlul atunci când își picta nuferii, eleșteul sau podul din grădină. Întreaga lui artă era o dăruire asupra “fenomenelor trecătoare și schimbătoare”, cum el însuși considera. O efemeritate părelnică! Ca și viața aceasta de altfel, o roată care începe și se sfârșește din același punct, dându-ne impresia că e o altă poveste, când de fapt suntem cu toții niște puncte negre pe o scenă pe care cândva era și Spin (personaj principal în cartea “Teatru în stomac”) și își îmbrățișa trecutul și viitorul ori de câte îi zarea, dar nicicând pe acel “meșter păpușar”. Ce fel de regizor este acela care ucide vise și dă atât de multă însemnătate apusului? Să fie acesta din urmă cu mult mai important decât razele călduroase ale Tânărului Soare? De ce poveștile încep mereu așa, sub nuanțe vii, incolore precum o eboșă și sfârșesc în grotescul liniilor mult prea groase în lumină? Cât aș fi vrut să strig atunci la ea și să ii spun că poate părăsi acea scenă și că trecutul și viitorul, acel tânăr firav și mereu plin de un curaj nesăbuit și acel bătrân mult prea obosit dar cu înțelepciunea încrustată în caracter, există datorită ei, mijlociți deopotrivă de linia subțire numită clipă prezentă.  Și dacă ar fi fost una hedonistă nici nu s-ar fi putut vedea, ci era una care striga a fericire și sfârșit! Scena pare să nu își schimbe decorul când în loc de picioare ne cresc trunchiuri de copac si prindem rădăcini în locul în care am zăbovit cel mai mult. “

“Da, știu, și el a iubit-o mai mult pe Alice decât pe Camille.”

“Asta e tot ce ai înțeles din ce ți-am mărturisit? Că Monet a iubit-o mai mult pe Alice? Îți vorbeam de Spin. Ce ai fi făcut în locul ei? Ai fi părăsit scena?”

“Marianne, se pare că ești tare grea de cap. O încăpățănată cu trăsăturile feței aproape regulate. Nu vrei, nu și nu să deschizi ochii aia.. Scena este însăși viața. De ce să o îndemni să o părăsească, când i-a fost mult mai simplu să rupă cel de-al patrulea perete? Viețile noastre atârnă de un fir de ață, dar dacă acea fragilitate este susținută, pot fi șanse ca agonia să fie înlocuită de extaz cât ai clipi. Să simulăm fericirea este mai greu decât a simula durerea care ne este la îndemână. Tu crezi că sufletelor rănite, cele plânse, dar uitate, le este greu să își  dezgolească pieptul și să își arate inima care atârnă? Ce este un trup care doar există, a cărui inimă doar ticăie ca un orologiu vechi și sâcâitor, abia ținându-se, dacă nu o povară pentru suflet?”

“Să rezistăm până la final, până la ultimul adio, nu? “

“Da, ai înțeles, în cele din urmă, că viața nu este doar acțiune, e mai mult o interacțiune creatoare. Aceasta trebuie trăită, nu numai răstălmăcită.”, îmi rosti Hermes.

“Și oamenii sunt fericiti când sunt cu adevărat, nu-i așa?”

“Oamenii există ca să cunoască fericirea și iubirea, într-un schimb natural și reciproc.”

“Da, și Spin a iubit mai mult viața decât ai iubit tu lira.”

“Vorbești prostii! Eu am inventat lira! “

“Oi fi inventat-o tu, dar ai renegat tot ce ai iubit.”

“Hmm, așa să fie făcut și Monet? Îl voi întreba când mă voi reîntâlni cu el”, zise mai mult pentru el. […]

Tinerețea, în cămașa ei albă, lipsită de păreri de rău, și Bătrânețea, înfățișare a neputinței însăși, însoțită de regrete, se întâlnesc pe aceeași scenă. Calcă împreună pe același drum, îndreptându-se spre același final — un drum al neîntoarcerii.

Claudiu T. Arieșan vorbea în coperta patru despre faptul că multe părți din noi s-ar putea regăsi în carte, părți care descriu cu mult mai bine ceea noi respingem, deocamdată, și pe care, poate, le considerăm respingătoare.

Dar de când acea leioacă tânără, precum Iubirea ar căuta ignoranța lumii? O găsim la orice vârstă, e omnipresentă în gesturi și mângâieri, în vorbe blânde și duioase, care doresc îmbrățișarea cea mai fierbinte sau apropierea cea mai delicată. O oglindire în celălalt mi-e iubirea, iar acesta își caută toate emoțiile pe chipul nostru.

Împărțită în 22 de scene, cartea „Teatru în stomac” centrează tema iubirii, —prevestind-o încă din „Exordiu” ca pe o iubire viguroasă, dar perfidă în anii tinereții, și schilodită și sinceră spre bătrânețe —, într-o viziune holistică.

Primul act, „După fericire”

Două dintre personaje, Tânărul și Bătrânul stau cu fața la câte un scaun, neștiind, parcă, să se folosească de acesta. Protagonitii sunt scoși în evidență prin contrastul de lumină dintre ei și decor. Absența liniilor de contur ne duce cu gândul la o compozitie în clarobscur, în care partea luminată este din ce în ce mai clară. Dialogul dintre Tânăr și Bătrân descrie, de la general la particular, în ce se poate transforma iubirea bazată pe promisiuni și șoapte fierbinți, „Bătrânul (calm): „De ce te miri? Oare nu îți mai amintești prima noapte? Când i-ai jurat o iubire cum nu mai fusese alta și-o fericire care să țină toată viața?”, ca apoi să smulgă cu dinții viața din tine. O dragoste care miroase a sânge proaspăt, cu aspect cadaveric, „Își ucisese copilul, netrebnica!”, constituie consecința unor dezamăgiri înlănțuite, „Viața întreagă e un șir îndelung de ucideri. Tu ai scos-o pe ea. Apoi, sufletul ei curat și întors pe dos te-a ucis la rându-i în pierzania asta.”.

Actul 2, „Întovărășit de surâs și lacrimă”

Decorul este același. Tânărul și Bătrânul stau pe jos, sprijiniți tot cu spatele de picioarele celor două scaune. De data aceasta, acțiunea devine una dinamică. Tânărul se ridică și se foloseste de scaun pentru a se odihni. Lumina, care îi cade pe cap de sus în jos, îi scoate în evidență chipul fără vlagă, „parcă de mort”, iar întunericul aruncă într-un hău trupul neînsuflețit al Copilului, „ca într-un mormânt”.

În partea a doua a scenei, se remarcă simbolul renașterii, prin prezența primăverii. Momentul vorbește despre vieți târâte prin mocirla fivrolității și nedreptății, care își așteptau timpul iubirii. Cum acesta din urmă nu poate fi hotărât de ambele părți concomitent, unul ajunge să renunțe, și celălalt să își vadă de drum, ori unul să caute, și altul să regrete. Sau ajung să fugă în lume și să își trăiască iubirea. Pocalul plin al dragostei înflăcărate avea să se verse si să se umple cu amărăciune, „-De-ai fi stiut atunci ce amară avea să fie viața voastră. -De-as fi stiut, l-as fi ucis pe Dumnezeu”. Confruntarea aceasta cu divinul nu este nimic altceva decât o confruntare cu propriul crez. Și atunci aș fi renunțat la convingerile de dinainte și m-aș fi avantat cu alt elan.

Actul 3, „O zi de nebunie”

Scena 3 primește un alt decor. Protagoniștii se află pe o stradă lăturalnică, „înghesuită si umedă precum pântecele unei omizi”. Dorința Bătrânului de a părăsi scena vieții este și mai arzătoare, „Doamne, ce-aș mai muri!”. Tânărul reușește să îl ajute să vadă existența ca pe un loc suportabil si imperfect. Perfecțiunea nu este decât a lui Dumnezeu, „Lumea este făcut mărunțis aici, pentru a se rotunji în altă parte.”. Toți suntem în aceeași groapă a nevoilor, doar emoțiile ajung să ne deosebească unii de alții.

Actul 4, „A fi îndrăgostit”

Prezintă fertilitatea minții și lumină prin simbolul căderii ploii pe pământ. Bătrânul începe să își piardă mințile, pe când Tânărul își găsește refugiul într-o nouă iubire, „Parcă sunt două părți de lumină îmbrățișate”.

Actul 5, „Iris însângerat”

Acțiunea se mută pe „un culoar lung, cu pereții alb murdar”. Tăcerea este acoperită brusc de sunete ascutite, sacadete și înfricoșătoare. Pesemne, Moarte își alege corpul sleit de puteri. Tânărul stătea întins pe pat, privindu-și veșmintele lungi și curate, abia schimbate. Bătrânul aștepta pe coridor. Dialogul dintre cei doi este unul interesant. Bătrânul îl acuză de nebunie, când, de fapt, Tânărul suferea, metaforic, cu inima. O suferință care îți lasă trupul fără vlagă. Care îi lasă inima sângerând pe piept. Tânărul poartă o inimă, atârnând, care dorește să plece acolo unde îi este locul. Aveam de-a face cu o absență a unui consens între inimă și minte. Sângele reprezintă simbolul dragostei, al purificării. A suferi din dragoste este totuna cu nebunia. O nebunie de care ai slabe șanse să mai scapi dacă nu constientiezi că paturile de spital nu sunt pline exclusiv de oameni bolnavi cu trupul și mintea.

Actul 6, „Fluturele cu prea multe aripi”

Scena 6 vorbește despre efemeritatea vieții. Fluturele cu prea multe aripi este efemeritate, năzuința. După ce cortina cade pentru prima oara, iubirea este înfățișată ca un „cântec sublim care nu se termină, iar rândurile de oameni altădată triști vibrează în tandem cu vraja neostenită a împlinirii.” Deci, exista speranța ca visurile Tânărului să prinda aripi și să zboare ca acel frumos fluture spre Ea, căci tot ce se face în afara dragostei, este trecător.

Actul 7, „Dacă eu nu mă număr, îi iese socoteala lui Dumnezeu?”

În această scenă, cei doi se trezesc cu picioarele în noroi, în mijlocului războiului. Acesta din urmă aduce cu sine nu doar pierderi umane și multă suferință, dar și speranță. O speranță crudă, precum o fată tânără care miroase a pământ reavan din care izvorăsc copacii. Aici, iubirea este înfățișată ca o extensie a dorințele altora, nu o vrei dar nu ai încotro, „Când războiul e al altora și nu al tău, nu poți să fugi. Când te lupți cu bucăți din tine, le ucizi și, apoi, fugi în ceea ce a mai rămas, te îmbraci cu cel mai frumos frac și zâmbești ca un nenorocit, deși știi că ți-ai aruncat sufletul printre gunoaie.”, totodată ca o iubire virtuoasă, care vede Bunătatea chiar și acolo unde ea nu este vizibilă cu ochiul liber, „Ai dezerta ca un laș. Nu poți de acum să te astepți să termini gloanțele, să mergi spre ei și să strigi că vrei să-i strângi în brațe, te vor nimici.” Aș numi-o libertate asumată. Nu toți oamenii au planuri de rezervă mai multe decât experiența în sine.

Actul 8, „La moarte”

Ne prezintă iubirea ca un sacrificiu, „Preferă să moară ea, să se lase batjocorită și murdărită, decât să plece de lângă tine.” Dragostea aceea, care ajunge să renască din propria cenușă, iar și iar, „(…) ea sărbătorește o primăvară pe care doar sufletul o poate simți”, o dragoste răbdătoare, „și îl așteaptă”, este ca un vis prea frumos să fie aievea, „Visul se sfârșește și ea se trezește lângă el.” Dar nu îl găsește pe Tânăr curat și dansând, ci „nemișcat și murdar”. Înainte de moarte părem sleiti de puteri și neînțelesi, ca și atunci când dragostea nu mai unește. Morțile aruncă o lumină difuză asupra fiintei umane, deși Tânărul este pregătit pentru sfârșit, „Tânărul e frumos și luminos, de parcă doar inima îl facea urât.”.

Actul 9, „Ține-mă”

Iubirea aproape perfectă poate fi ucisă într-o clipită de Prividența divină, „În această scenă, mergând în cerc de-a lungul timpului, lăsând moartea tânărului în seama lui Deus.” Lumea nu se oprește cu o moarte, ci își vede de circuitul Viață-Moarte-Viață.

Actul 10, „Cu bine, Îngere din infern”

De remarcat din nou simbolulul autorității lumești sau al celei divine, în prezența scaunului. Dar nu orice scaun, ci unul de la capătul lumii. Acesta nu este un dar pentru oricine. Chiar și dacă îl vezi, nu îi poti găsi rostul din prima, cum s-a întâmplat cu Tânărul și Bătrânul în prima scenă. Uneori, ne găsim sprijin când nici nu gândim. De fapt, ajutorul se află chiar în fața noastră. În scena a zecea o Bătrână caută un scaun și nu îl găsește. Cu hainele neclăite și lăbărțate de vreme și ploi, își așează trupul pe podeaua rece. Cei doi nu înteleg de ce a ales să stea pe jos. Desigur că, bătrâna, care purta pe lângă hainele învechite și niște scrisori, constituie o metaforă a suferinței, dar și un simbol al fertilitatii, ambele indispensabile de ființa Femeii, „În timp ce pleoapele femeii, groase ca niște scoarțe, sparte și fără urmă de culoare, se lasă peste ochii cetosi, bătrânul îi închide și el și îi strânge mâna cu putere. Părul ei alb se desprinde în râuri adânci, cuprinde valea și de sub el troșneste o iarbă verde, plină de rouă.”. Încă o dată dulceața începutului își face apariția, iar cei doi îndrăgostiți pot celebra a lor întâlnire. Suferința ajunge să îmbătraneasca sufletul într-atât încât ai impresia că în loc de picioare ai trunchiuri și în loc de mâini, crengi. Că te-ai înrădăcinat de-o veșnicie și că acolo, la capătul lumii, clipele pot deveni ani și anii, decenii. Femeia nu se află în acel spațiu decât de doi ani, și nu de o viață așa cum pretindea. Bătrânul o ajută sa înțeleagă toate acestea.

Când decorul pică, nu îți mai rămâne decât să trăiești cu ce ai. Și femeia se trezi „alături de bătrân și tânăr”. Pe rând, au învățat-o ce știau, iar povestitorul a numit-o Spin, cea care „se îndrăgosteste repede și acum, cu iuțeala mâniei ce o definește.(…) Când dansează alături de tânăr, (…) când înjură cu bătrânul birjarii mojici.”.

Actul 11,  „Spin si umbrele”

Acțiunea se mută în trecut, într-un decor aflat într-o cameră întunecată. De fapt, decorul se apropie cu mult de unul platonian, iar întreaga scena de ritualul regăsit în „Odiseea”, când Circe îi poruncește lui Ulise să meargă pe tărâmul lui Hades, către locul sacru. Lui Spin i se cere să îi ucidă pe Tânăr si Bătrân, apoi să se sinucidă. Umbrele de pe pereți, pe care fata le vede nu erau decât arătări ale minții, aievea parcă. Figura fraternă apare ca o încălcare asumată a unei promisiuni, „Mi-a fost dor de tine, Spin. Nu ai mai venit de mult la mine. Nu mi-ai mai căutat colțurile încă vii, așa cum aveai de gând, ai uitat lacul și m-ai ascuns în străfundul sufletului tau. Eu te aștept acolo, în fiecare noapte zadarnic. Spin se resemnează invocând figura maternă, „(…)pântecele mamei noastre se strică și lumea se sfârșește.”. Scena se încheie cu o întrebare, întăreind faptul că initierea în întuneric, coborârea în lumea subpământeană, este pentru salvarea sufletului și nu a trupului.

Actul 12, „Vom adormi în pumnii strânși ai lumii”

În actul al doisprezecelea avem de-a face cu Omul, visul umbrelor, laitmotiv al romanului. Ziua judecatii Bătrânului, răpus de vlaga vieții, își arată colții. Trecutul (în scena de început este reprezentat de mulțime) oricând ne poate ajunge din urmă, însă în acel ultim ceas cu toții ar trebuie să cugetam mai mult. Regizorul nu vrea să îl ucidă încă pe Bătrân, agonizând și mai mult finalul, „Care ți-e ultima dorință? (…) Ultima dorință este să nu mai am visuri, căci acestea sunt cele care strâmtează spiritul și îi dau aripi de vreascuri, care se rup și nu se mai înverzesc în primăvară.” I se îngăduie, totuși, libertatea înainte de sfârșit. În scena doisprezece apare Lem, un personaj cocoșat care îl cară în spate pe Bătrân până la casa de la marginea pădurii. Acolo era așteptat și de fetița cu păr lung și blond, Spin. Bătrânului îi va reveni misiunea să aiba grijă de fetiță în absența tatalui ei, Lem, care plecase să moară. Spin crește alături de Bătrân atât cât îi este necesar. Apoi, își dorește să cunoască lumea. Nu îi era îndeajuns ce îi oferea căminul cald și prezența Bătrânului ca și înger protector în absența figurii paterne.

Actul 13, “In pielea străinului”

Spin își privește trupul și se vede bărbat. Regizorul sau Păpușarul schimbă rolurile după bunul plac. Multivalențele ființei umane pot lua orice formă atât timp cât nu lezează spiritul. Spin primește un alt rol din cauza faptului că Păpușarul a considerat că pe acesta îl va juca mult mai bine. Spin nu are încotro și va trebui să își joace și aceste replici. Tânărul încearcă să o liniștească, explicându-i că regizorul e plecat o vreme pentru că s-a îmbolnăvit cu inima. Personajele sunt lăsate în voia hazardului, “(…) acum nimeni nu ne mai construiește, trăim în haos. (…)”. Se poate observa faptul că, deși inventate, personajele își asumă fiecare rol pe care îl primesc, dar mai mult decât atât, reușesc să își depășească condiția.

Iubirea apare fără cusur, idealistă și explozivă. Spin devine femeia perfectă în mintea creatorului ei, un bărbat de 40 de ani, care zăcea, de fapt, pe un pat mizerabil, chiar în interiorul acelui teatru. O iubire, aș spune, mai degrabă, obsesivă, “cu cât te croiam mai mult, cu atât înnebuneau mai mult din iubire pentru tine.” De ce a ales acest așa-zis creator să o facă hibrid, “nici bărbat, nici femeie”? Cu toate acestea, fata alege să îl ajute, propunându-i un târg.

Actul 14, “Copilul care nu a vrut sa crească”

Scenariul este continuat de către Spin. Fiecare personaj este analizat volumetric și pictat în culori vii, realiste. Scena aceasta face o trecerea în revistă a vieții regizorului. Spin voia să înțeleagă cine este el, astfel că bărbatul de 40 de ani află, de fapt, multe aspecte despre el însuși de care nu și-a dat seama. Se evidențiază și mai mult faptul că dacă nu ne lăsam croiți, nu existăm.

Actul 15, “Morții de ceară”

Decorul se preschimbă într-o vatră a satului, unde soldații se întorceau de la luptă răniți și istoviți. Ploaia cădea peste trupurile lor aidoma unui ritual de purificare. Libertatea nu se câștigă pe timp de pace. Dialogul dintre Tânăr și Bătrân este unul socratic, cum de altfel așa se înfățișează întreaga operă poclidiană.

Actul 16, “Sufletul din cană”

Bătrânul își privește inima dintr-o perspectivă shakespeariană. Observă bătăile ei, cum se zbate aceasta precum o pasăre prinsă într-un gard de sârmă ghimpată. Personajelor li se permite să privească lumea. Imaginea este una la scara mare, pusă sub lupa, iar Tânărul și Bătrânul par ca niște ființe minuscule.

Apare Punctul ca și simbol al Nimicului, descris ca o senzație “de rece pe șira spinării.” Deși, acest Nimic dat Cerului, ca parte constituita Divinității, este, de fapt, marele gong. Posibil și punctul de plecare al celui de-al doilea roman al scriitoarei. Nu este întâmplătoare evocarea, aceasta aduce cu sine materialitatea.

Suprarealismul întâlnit la Simona Poclid dorește a evidenția diferențele flagrante, deja existente în relația Creator-pseudo-creator și public prezent-public absent. Am distins încă de la primele pagini că “După fericire” existența noastră ca și Creatori poate fi relativă, tinerețea și bătrânețea, alb și negru sunt simboluri contrastante care ne ajută să înțelegem și mai bine întorsăturile de situație pe care viața le poate lua de la o secundă la alta. Creatorul își va primi porția de bine, de primăvară, dacă face pe plac publicului. Și Creatorul scrie un “soi de teatru” despre care ni se spune că nu îl știe a scrie, dar îl face într-o manieră matură. Ceea ce conduce la paradoxul “știu că nu știu nimic” al lui Socrate. Dialogul socratic întâlnit în opera Simonei Poclid vorbește despre un sigur personaj descusut pentru a i se vedea interiorul. Acest personaj nu are niciun sex, este un hibrid, cum de altfel toate ființele umane pe interior sunt fără început și fără sfârșit. Întrebările adresate întocmai pentru a dezbrăca și a scotoci în adâncul ființei, de a reface traseul oaselor, și răspunsurile oferite ca și posibile soluții trasează linii bine definite despre omul, visul umbrelor. Reflecția omului în ochii noștri și ai celuilalt este cu mult mai clară decât materia. Omul subteran, în momentul în care conștientizează adevărul, își dorește cu ardoare ascensiunea. De ce mirajul umbrelor îl speriau atât de tare, de îl țineau în întuneric? Dar dacă, de fapt, focul ca și simbol al purificării era pus pentru a încerca mintea? Fără lumina nu există umbră. Existența umbrelor poate fi și un alter ego al omului. Fiecare umbră spune câte ceva despre noi în diferite momente.

Actul 17, “Făurit de blestemul tău”

Această personificare a vieții usturătoare, pe care unii oameni o vor, iar alții o judecă, construită într-un stil umoristic, este exclamată ca fiind povestea unei iubiri nepotrivite, accentuată în cel de-al doilea roman al scriitoarei, “Pescarul nimicului”. Tânărul vede iubirea ca pe o virtute, iar actul ei fără mijlocire. Bătrânul îi spune ca va veni vremea când va vedea cu ochii lui ca dragostea poate fi potrivită sau nepotrivită, în funcție de situații. Ce se face din dragoste rămâne istorie, dar ce se face în afara dragostei de Dumnezeu este un păcat de neiertat, “Când oamenii iubesc renunța la Dumnezeu.”

Aici, iubirea este o pasăre Phoenix, care renaște din propria cenușă. Aceasta poate renaște la orice vârstă.

Actul 18, “Sărutul neîmplinit”

Lupta este în natura omului, și nu o alegere. Neîmplinirea în dragoste nu este totuna cu nefericirea. Inima ți se stafidește, păstrând aromele cele mai dulci ale tinereții. Bătrânețea iubește aducerile aminte. Aceasta va păstra intact mesajul iubirii.

Actul 19, “Ești tu”

Scena prezintă conținutul mesajului care sta scris într-o scrisoare pe o foaie învechită, păstrată la piept. Tânărul o citește plângând. Dacă ar ști tinerețea tot ce cunoaște bătrânețea, nu s-ar mai simți niciun zbucium, și spitalele ar fi goale.

Actul 20, “Căpătâiul inimii”

În scena douăzeci miroase a râncezeală și pământ umed. Sărăcia poartă toate greutățile lumii. Dar oricând de grotesc ar fi tabloul, culorile vieții sunt împrăștiate peste tot, în râsetele și joaca unor copii, în treburile gospodărești, în încăperile precare, în sufletele nefericiților. Iubirea este un dar al celui ce-o poartă și un blestem al celui ce nu o mai are sau nu a avut-o vreodată. Tânărul își aduce acasă aleasa pentru a muri. Nu înainte de o prezenta mamei. Aceasta din urma se arată dezamagită. Nepotriveala este evidențiata și mai mult de bătrâna mamă care crede că dragostea nu este o alegere. Cu toate acestea, iubirea dintre cei doi devine una, ca și cum mâine ar muri. Tinerii își declară iubirea într-o zi de Martie, atunci când Salcâmii înfloresc.

Actul 21, “Plămân plămădit cu os”

În penultima scenă Bătrânul se îndrăgostește. O dragoste care are să schimbe lumea.

Actul 22, “Adio”

Cortina cade. Bătrânul se pregătește să moară, nu înainte de a lasă un fel de testament. La cei 75 de ani, lucrurile sunt cât de poate de clare, iubirea este în tot ce înfăptuiește ființa umană. Apanajul lumii o face să pară fără cusur, dar ea este imperfectă, potrivită pentru Om.