Când inima încetează să mai bată, toate se opresc în loc – trecutul și prezentul se întrepătrund, iar viitorul își pierde însemnătatea-, dar când aceasta lovește cu putere și repeziciune în piept, fiecare clipă te atenționeaza că inevitabilul este atât de aproape, încât nu-ți mai rămâne decât să trăiești.

Cum de nu m-am dezechilibrat din nou, sufocând cu puterea brațului meu mănunchiul verde? Mă întrebam nu demult, însă azi știu răspunsul: nu puterea mâinii mele m-a ajutat să mă ridic, ci forța legăturii verzui. Stăruința ei, necondiționată mi-a arătat încă o dată că virtutea nu se prezintă doar sub un înveliș de oțel, ci însăși fragilitatea ei mi-a vorbit cu blândețe despre răbdare. Cu câțiva pași mai sus puteam să îmi trag sufletul și să privesc cu încredere în jos (îmi amintesc cu seninătate că de acolo plecasem). Puteam să văd spatiul dintre cea de azi și cea de atunci, dintre sus și jos, dintre concret și utopie, dintre normal si anormal, dintre mine și ceilalți. Cu câțiva pași mai sus puteam să nu mai mă gândesc cu aceeași intensitate la semețul vârf. Și aici aveam o priveliște minunată, admirând lumea și ale sale lumini și umbre. Dar acel urcuș nu îmi putea oferi stabilitate pe termen lung. Aveam nevoie de mult mai mulți pași conștienți și uneori greșiți pentru a-mi asigura echlibrul. E ca și cum aș fi mers în picioarele goale pe cărbuni încinși. Nu tranversarea lor era importantă, ci faptul că într-o bună zi voi putea controla povara arsurilor ori de câte ori voi fi nevoită să aleg calea fără rute ocolitoare.

Sprijinită, mă putea odihni în liniște pentru o nouă încercare de a depăși acel refugiu și a mă îndrepta spre un loc și mai sigur. Un spațiu care se va goli de preaplinul material și va face o potecă spre luminiș. Gândul aceasta mă liniștea și simțeam că am cucerit vârful cel mai înalt, dar nu era nici pe departe sentimentul care avea să mă învăluie, observându-mă de sus în jos. Atunci profuzimea avea să arunce toate măștile pe care vreodată le-a arătat lumii și să vadă cu ochii de azi pe cea de ieri. Îmi doream atât de mult acea înălțime, încât nu îmi păsa câți pași urma să fac și de cât timp aveam nevoie. Un lucru știam sigur: trecuse prea mult timp fără nicio mișcare, iar acum viața striga “Prezentă!” în fiecare dimineață. Mă oglindeam ca însăși Clotho în unghiul de sticlă încadrată, torcându-mi firul de început al existenței, dar fără nicio intervenție asupra vieților celorlalți, bucurându-mă de fiecare miscare pe care o făceam, cu nimic diferită de altele. Vedeam în fiecare ondulație viața pe care în primii 30 de ani nu am văzut-o, ci doar am privit-o. Da, mi se oferise nu cu mult timp în urmă privilegiul unui observator inconștient. Cu tot așa-zisul drept,  m-am pierdut în amănunte iluzorii și am omis esența vieții mele, și anume forma cu care avea să se îmbrace ființa mea pe acest pământ.

Trecusem cu puțin dincolo de marginea sigură a urcușului, când o amețeală îmi cuprinse capul și mă trăgea tot mai mult spre mersul unui începător pe funie. Din punctul acela și de la înălțimea la care mă aflam, nu aveam să fiu în siguranță, căci niciodată ochii nu ni sunt luați de imensitate, ci de mărginire. O nouă zi mă aștepta cu brațele deschise, iar eu nu putea să fiu decât entuziasmată ca un copil când se gândește la prima zi de școală. Și curiozitate, și temeri, dar de data aceasta fricile mele aveau să fie reale..

Va urma..