1. Cartea „Pescarul nimicului”, apărută la Editura Eikon București, în anul 2019, centrează temele Viața și Moartea ca într-un perpetuum mobil, iar Iubirea adevărată este dată nemuririi. Un roman al interogării, cu alternative de răspuns prin prisma parantezei, dar și al firelor epice care se întrepătrund. Poate fi considerat un roman socratic.

Răspunsurile, pe care Simona Poclid ni le oferă, sunt pentru a ghida pe cititor pe un tărâm al liniștii, al siguranței. A cunoaște nu este totuna cu a ști totul, dar a fi informat înseamnă că ești mai aproape de adevăr. Mi-e din ce în ce mai clară imaginea unei lumi compromise încă de la naștere, o lume fără început și fără de sfârșit, care își cerne destinul prin sita cea mică.

Ființa umană are nevoie de răgaz pentru a-și croi drumul spre oase, pentru a-și scrie povestea.

Misiunea aceasta nu va fi una ușoară, căci unele oase sunt adânc îngropate în deșertăciune sau pe fundul mării. Așa a plecat și Pescarul, în căutarea începutului pentru a-și înțelege propria existență.

Omul zăbovește în singurătate atâta timp cât îi e necesar.

Aflat în cochilia lui de sub dormeză, tânărul Pescar, numit de societate „Nebunul”, îsi formează primele idei despre sine. Despre modul în care se poate  crea, fără a își părăsi starea de confort.

Actul creației are nevoie de ambiție și de o mână de fier.

Nu mereu ne este dat ca ceea ce gândim sau ceea ce creăm să fie apreciat de cei din jurul nostru, astfel că luăm calea pustiului pentru a ne descoperi și latura întunecată. Fără lumină nu poate fi umbră. Pictorul, cel visător și pătimaș, însușește întreaga creație a celui care își scârjelea durerea și furia în linii apăsate, desene „făcute cu un creion pe lemnul dormezei”. Autoarea Simona Poclid ne spune tare frumos, prin vocea scriitorului aflat încă în căutarea inspirației: „Pentru orice om din afara poveștii, și pentru mine, este lesne de înțeles că pictorul este mereu lovit de îndoială, deznădejde, suferință, iubire și datorie.”

După faptă și răsplată.

Siguratatea desăvârșește actul creației, însă ne îndepărtează, cu timpul, de firesc. De o existență firavă, rămasă vie doar în aduceri aminte.

„Ce înseamnă să fii singur?

Să te trezești în fiecare dimineață și plânsul să-ți ajungă la tălpi.” Și atunci, să nu-ți vină să zbori până și cu tălpile spre marea oportunităților? Nimeni nu îți va garanta reușita imediată, dar măcar ești la cârmă.

Romanul “Pescarul Nimicului”  debutează cu întrebarea “Ce înseamnă să mori?”. Ați încercat vreodată să vă ascultați autorii îndrăgiți, citind un fragment din operele lor sau chiar un capitol? Vă îndemn să o faceți. Acest capitol are o existență vie. Ca de o piesă de pian cântată la două mâini, Simona și Iancu, logodnicul scriitoarei, m-am bucurat de început. Glasurile lor aveau să răsune în mintea mea până la finalul lecturii. Este o experiență pe care nu o întâlnești decât dacă ai nevoie de aceasta pentru a înțelege și mai bine fiecare sens.

Moartea obsesivă din opera poclidiana constituie, de fapt, o consecință a vieții.

Un tel suprem care îmbracă de-a lungul existentei pământene mai multe straie care mai de care mai strălucitoare ori lipsite de importantă, in unele cazuri. Micul scriitor, autotitulatură, de altfel, care locuia într-o casă aflată în pantă din colțul mării, realizează o introspecție a vieții, și singura vină care și-o atribuie este că are prea multă imaginație. Instanța hotărăște ca Micul Scriitor să fie Creator și așa va rămâne până la o nouă judecată.

Deși, copilăria, cu un tata mai mult absent si o mama bolnavicioasa, a construit o punte a incertitudinii, colacul de salvare îl constituie inspirația pentru a da profunzime vieții de scriitor. Se face o distincție între bărbatul și femeia scriitor. Soarta lor este diferită, deoarece femeia nu are acel elan editorial pe care șansa i-l atribuie bărbatului. Așa credea și Zvalva, ajutorul de nădejde în gospodărie, dar și un sprijin moral pentru Micul scriitor.

„Capitolul 2” răspunde la întrebarea “Ce este gălăgia?”, fără incertitudine, “Dumnezeu tace, oamenii se simt singuri și încep să urle.”. În toată zarva, Scriitorul îl întâlnește pentru prima oară pe Pescar. Acesta se prezintă ca și “Pescarul nimicului”.  Un bărbat care nu își arată vârsta, cel puțin, nu de la distanță, și care “își târa picioarele și ținea strâns de undiță”. Zvalva îl vedea ca pe un nebun, deoarece pierdea ore în șir privit marea, dar Micului scriitor i se părea, mai degrabă, ca pe o nălucă. Îl putea vedea de sus, în dreptul casei, în fiecare dimineață. Conceptul de lume poate fi observat prin prezența nimicului de care pescarul crede că e totuna cu ființa umană care comtemplă viața.

Pescarul își dusese traiul “într-un orășel elitist”. Născut într-o familie buna, consecință a statului pe care tatal lui îl deținea, și anume de medic, reușind astfel să se pricopsească cu vizite tot mai dese din partea unor funcționari publici. Compoziția plastică a familiei era formată dintr-un tată care își ținea ambii băieți, viitorul Pescar al nimicului și viitorul Pictor, ambii un alterego al așa-zisului Mic Scriitor, pe genunchi, spunându-le povești, și figura maternă, întinsa pe canapea, care ii privea doios pe cei trei. Întrebările, pe care micul Pescar al nimicul obișnuia să i le adreseze bucătarului Ladaf, îi răsunau în minte ori de câte ori ținea în mână undița. Răspunsurile erau la fel ca și întrebările absurde, dar care nu reușeau să îl mulțumească pe Micul Pescar. Prin nările îmbătrânite, Pescarul Nimicului simțea mirosul bucatelor pe care le pregătea acesta. Întreaga lui copilărie a fost marcată, intr-un fel sau altul, de prezenta lui Ladaf.

Și, ca orice ființă umană, care e sortită reușitei precoce, Pescarul este nevoit sa aibă o copilărie diferită decât a multora. Pe la vârsta de opt ani, mama lui, Ledolia, o femei înaltă, cu pielea catifelată, care putea lua ochii oricui, se îmbolnăvește, stingându-se cu fiecare lună, iar tatăl lui se cufundă și mai mult în marea de nevoi carnale, “În doar un singur an de suferința, din mama lui părea să nu fi rămas nimic. În pat zăcea o femei bătrână.” Pe la 15 ani, Micul Pescar i-a dăruit mamei lui un buchet de bujori albi. Își iubea atât de curat mama, încât veghea la căpătâiul ei ore în șir. Cuprins de sentimentul neputinței, băiatul își imagina tot felul de scenarii care să o determine să fie ca înainte.

Registrul androgin al dragostei, în opera poclidiană, ca și la Platon și Liviu Rebreanu, este creat pentru a da sorți de izbândă vieții.

Însă, visul s-a spulberat de la primele linii. Desi, resemnat încă de la 10 ani, ca mama lui nu își mai reveni, a considerat că universul lor este profanat de prezențe străine, aduse în casa de tatălui său. Reacția lui a fost una care a aruncat o mânie paternă de nedescris, care aproape i-a desfigurat trupul.

Atunci când frica îți intră în oase, cu greu mai reușești să îți pui aripile și să zbori, căci este precum o molie care roade tot ce este trebuincios și pus deoparte.

Cum orice trauma își găsește refugiu in locurile cele mai întunecate ori ascunse de privirile curioșilor, Micul Pescar și-a găsit un loc primitor sub dormeză. Timpul a dovedit faptul că totul este rotund și că unele lucruri nu mai pot fi reparate, că fiecare acțiune are o consecință. Mama lui nu și-a mai revenit, iar tatăl lui a regretat gestul pe care l-a făcut, lovind un copilaș, cu picioarele în cap și stomac. De recuperat complet, nu s-a mai recuperat. Pictorul, fratele lui, a fost nevoit să muncească pentru a-și urma visurile. Ladaf, bucatarul, omul care mereu îi era de ajutor, a murit, când Pescarul avea 20 de ani.

Poreclit Nebunul, tatăl lui a fost nevoit sa îl țină acasă, pentru nu a se face tot el de rusine. Dar timpul parcurs sub acea dormeză i-a demonstrat că nimic nu este imposibil. Că visurile se pot împlini, chiar cu mai multă îndârjire în situații neprietenoase. Compozițiile de pictură pe care le realiza Pescarul erau cu mult mai bune decât cele alea Pictorului. Conștientizarea Pictorului a faptului că fratele lui este un om, care se poate descurca în orice situatie, constituie, de fapt, o acceptare a menirii Creatorului de frumos.

A fi recunoscut de societate ori de grupul în care activăm poartă însemnele unei mari încurajări pentru artiști.

Cu toate acestea, Pictorul nu voia să își scoate fratele din umbră, ci mai degrabă, să se comporte ca un șarlatan. Cu banii câștigați de pe lucrările fratelui, și-a cumpărat o casa pe marginea unui râu. Scriitorul bănuiește, că, deși, Pescarul nu participa la vernisaje sau întâlnirile pe care Pictorul le avea cu persoane importante, viața lui era cu mult mai înfloritoare decât cea a fratelui său, care era cuprins de îndoială, remușcări și tristete.

Și pe bună dreptate, a te împodobi cu aripile altuia nu înseamnă că vei zbura la fel.

“Ce înseamnă să fii singur? (Să te trezești în fiecare dimineață și plânsul să îți ajungă la tălpi).”

Cum Pescarul nu are invitat la nicio întâlnire oficială sau în spațiu privat, singura portița pe care Pictorul i-o lăsase fratelui sau era salonul mare din propria casa. Mirosul acestuia era plin de parfumul doamnelor, pe care Pescarul îl adulmeca cu nesaț, — desi, părea că se simte miros de “mușchi tineri și a apă”. Încăperea înaltă de cinci metri era atât încăpătoare cât sî nu atragă privirile celorlalți. Dintre toate femeile pe care le urmărise cu atenție la vernisaj, — care se transformase, de fapt, intr-un joc de societate, cu schimburi de gesturi și atingeri delicate — Vadalia a fost cea care i-a captivat. O tânăra cu ochi schimbători, “când albaștri, când negri”, cum, de altfel, îi era și caracterul, care venea însoțită de fiecare dată de logodnicul ei. Nedumerirea Pescarului nu consta în faptul că nu înțelege dragostea, —nu o cunoscuse nicicând în forma aceasta—, ci în faptul cum o femeie așa frumoasă poate sta lângă un bărbat deșălat. Cu toate că nu avea mai mult de 30 de ani, logodnicul Vadaliei era un fost soldat, al cărui haine purtau reminiscențele vestimentare ale obiceiului practicat în armată. La unul dintre vernisaje, Pescarul s-a apropiat de cei doi și a întrebat-o pe Vadalia dacă dorește să îi fie model fratelului său. Un răspuns clar l-a primit de la bărbat, și anume că exista o neîncrederea în persoana Pictorului. Din acel moment, Pescarul și-a pus multe semne de întrebare cu privire la fratele lui. Din acel moment orice vernisaj a fost pentru Vadalia.

..prima dragoste nu este nicidecum una materială pentru mulți. Se simte și se resimte ca și cum ar fi o himeră. Chemată și respinsă tot de atâtea ori, ca mai apoi să considerăm îndelunga așteptare ca pe un soi de pedeapsă ispășită și să ne aruncăm în brațele primitoare ale necunoscutului.

..prima dragoste poartă albul pielii pe formele cele mai diverse dar nicicând pe forma pe care am visat-o. Atingerile ei sunt carnale și pronunțate. Ca un trup rubensian se manifestă dragostea atunci când nu mai vedem cale de a înainta. Dar compoziția pare a fi una plastică și îndrăzneață.

..iubirea modelează precum ursoaică puiul înainte de a-l scoate din bârlog. E precum un ghem de blană, fără forme, parcă fără viață, iar mama îl rostogolește și îl linge cât să ii dea formă, apoi devine cel mai frumos pui din lume.

A fi frumos în arta nu este același lucru cu a fi frumos în standardele acceptării majorității.

Societate nu este decât un amestec de grupuri și în niciun caz un etalon al esteticului. Când compoziția cu servitoare și ale ei trup dezgolit de la brâu în jos, încercat de viață, a fost expus la intrarea in salon, reacțiile au fost ca un răspuns la faptul că frumosul în artă nu are de-a face cu opiniiile tuturor Observatorilor. Dacă am alege modelele cele mai frumoase, ce rol ar mai avea arta? Ce sens ar mai avea căutarea? Pentru arta nimic nu este dezgustător sau vulgar. Când Dumnezeu a amestecat limbile și a luat naștere lumea în care azi trăim, nu a luat în calcul frumusețea timpurilor, ci depravarea în care se ajunsese. Schimbarea nu a intervenit nicicând în situații prielnice, ci in situații limită care îți pun ființa la grea încercare. Sentimentul pe care arta îl transmite este dincolo de senzorial. Și ce înseamnă să fii mai presus de tot ce poate fi simtit cu trupul? Adevărata artă ia naștere în timpuri de refugiu, când singura cale de a scăpa de frică, nu rămâne decât să fim creativi. Nimeni nu îți garantează ca vei fi văzut, și, astfel, vei fi ispășit. Pe Pescarul numit și Nebunul nu doar că nu l-au observat, ci au uitat de el. Nimeni, în afară de mare și Scriitor, nu l-a ținut minte. Viața îți intră în oase, la fel ca teama. Parcă ne forțează să o iubim și să o acceptăm așa cum este, căci alt drum nu se cunoaște pentru a continua.

Lupta pentru viață nu este câștigată de mulți.

Cei norocoși au ce povesti, alții doar ascultă. După o anumită vârstă, nu îți mai rămân decât aducerile aminte, căci picioarele nu te mai țin ca în tinerețe, iar urmele de pe chip sunt din ce în ce mai adânci. Pescarul îi vorbea despre copilărie Scriitorului de când ori se întâlneau. Ladaf a fost cel care, treptat, a luat locul tatălui său, și care a avut grijă de el când era mic. Într-o zi au mers la piață împreuna. Acolo, Ladaf a întâlnit un bătrân pe nume Cobas, care vindea carne de rață. Au intrat în vorbă unul cu celălalt, iar Ladaf a decis să-i propună să-l ajute în bucătărie. Bătrânul a acceptat. Apoi a urmat un lung șir de povestiri din tinerețe, pe care Cobas i le spune lui Ladaf și Micului Pescar. Căsătoria lui Cobas cu Celia, care provenea dintr-o altă clasă socială, a fost o iubire nepotrivită, dar și o experiență care l-a ajutat să vadă că oamenii nu se întâlnesc întâmplător. Discuțiile dintre Cobas și Pescar au continuat și după moartea Celiei. Lucru care îl bucură nespus pe Cobas.

Nedeslușite sunt căile dragostei, și nu vom sti nicicând ce ne rezervă drumul.

Zvalva care îl văzuseră mereu ca pe un nebun, căci pierdea mult timp singur, privind marea, se îndrăgostește de Pescar. Nu de putine ori îi mărturisise Scriitorului asta, iar acesta se simțea atras de felul de a fi al femeii. Pescarul era un bărbat absent și “aidoma un vis greu de atins”. Pentru prima oară, Pescarul acceptă invitația  de a veni la cină la ei. Zvalva pregătise “creveti proaspeți și vin dulceag”. Felul în care femeia îl privea pe Pescar era aceeași privire pe care Zvalva o avusese, la început, pentru Scriitor. Resemnat, într-o oarecare măsură, că relația lui cu Zvalva se va transforma într-una lipsită de scânteia dragostei, Scriitorul își dorește cu ardoare să poată picta.

Când refugiul nostru în artă nu ne mai alină durerile, ne agățăm de dorințe.

Iluzia unor noi realități ne ancorează făptura într-un nou culcuș și ne ascunde de lume. Își aduse aminte, apoi, de Rebeliune, un ziar care avea ca scop “să redea libertatea celor din lumea culturii, să desfacă piețele de carte și de pictură, să atragă investiții, să-și folosească chibzuit resursele de cărbune și să ridice fabrici.”. Pe vremea aceea, Pictorul se întovărășise cu un anume Petrovievici, cu a cărui sotie avea o legătura amoroasă. Petrovievici afla despre aceasta și se înfurie, dar nu intr-atât încât sa rupă orice relație cu Pictorul, dimpotrivă, a devenit una și mai strânsă sau, cel puțin, așa părea. Ziarul a prins viața intr-o noapte spre dimineața. Totul pus la cale de Pescar, Pictor și Petrovievici. Lucrurile nu a decurs așa cum și le-au imaginat. Nemulțumirile oamenilor erau multe, iar ei aveau prea putine resurse. Pescarul încă păstra primul lui articol, “Il tine la piept. Și-l mai citește uneori. Chiar și eu l-am învățat pe de rost”.

 

În tihna zilei, mă leg de speranță și mă simt învingătoare, precum o bătrână care a trecut de luptele grele. Aflată la ceasul ultim, gândesc că viitorul nu mi-a aparținut. De fapt, cred că nu este al nimănui. Ne amăgim căutând speranța acolo de unde nimeni nu a venit. Călătoriile în timpul ce va să vie sunt toate cu bilet doar de dus. Ce lăsăm aici pe Pământul oamenilor este importantat pentru liniștea noastră mai mult decât pentru generațiile care ne vor urma. Și Pescarul, aflat în ultima perioadă a vieții, vorbea despre trecut cu mai mult curaj decât despre problemele actuale și viitoare. Arta era un dat al dreptății, iar dacă lumea în care trăim este nejustă, atunci nu o merită. Nu ne purtam crucile pe toate drumurile. Drumul lor este unul spre veșnicie. În ochii bătrâneții, dragostea nu mai are acelasi gust. Se simte putreziciunea cărnii care era odată proaspată ori, poate, nu a mirosit a verde nicicând. Focurile care ard în noi sunt mult mai puternice decât orice încurajare omenească. Și pot crea cel mai frumos tablou ori da impresia unor miraje. Prieteniile nu se clădesc pe baza trădării si  mijlociei, darămite dragostea!

..ea îmbracă forme rotunjite și viu colorate.

..nu se lasă neînduplecată nici de frică, nici de furie.

..caută cele mai luminoase locuri pentru a dansa valsul nupțial.

..ca și libertatea, visează la zbor.

Un om de artă nu va căuta nicicând să se încreadă în promisiuni, indiferent de natura acestora. Artistul nu este un om al palpabilului, de ceea el nu va găsi nicio satisfacție în material. La finele vieții, el nu va fi nici de pe acest Pământ. Tinerețea este singurul timp al incertitudinii. Astfel că, Pescarul și Pictorul au mers, parcă hipnotizați, pe un drum care nu era al lor. Puterea unui grup este cu mult mai mare decât voința unui caracter puternic. Aceasta poate să corupă visuri și să dezbine mult mai ușor relațiile. Și singura scuză a mea a fost tinerețea..

De la un act pașnic, Petrovievici, împreuna cu multimea din ce in ce mai asmuțită, au reușit sa miște oamenii intr-atât încât nici el nu a mai reușit sa ii mai potolească. Revista Rebeliunea nu avea ca scop violenta, dar Petrovievici nu s-a gândit ca furia unui mase odată strunită cu greu o mai poți stinge. Sigurul care rămăsese lucid era Pescarul. A schimba un sistem e nevoie de argumente clare și corecte. A dărâma un sistem e nevoie de dreptate. Actele de violență aparțin doar oamenilor care nu știu o alta cale de rezolvare. Aparțin huliganilor ori chiar adevăraților înfractori. Cei trei nu mai știau nici ce trebuia sa fie altfel, astfel ca strigau “Rebeliunea. Rebeliunea. Rebeliunea.” îmbrățișați și plângând, precum niste copii mici care își doresc o jucărie, nu știu sa o ceara frumos, și se pun pe țipat și plâns. Mai târziu, vor găsi un alt punct de interes și vor uita momentul. Acum se bucurau de nimicul lor și nimic nu mai conta.

“Ce este suspinul?” Un soi de amăgire? O clipa de vesnicie, apoi flăcările iadului. Pictorului ii plăcea sa picteze femei. Le picta, apoi se culca cu ele, promițându-le totul, “Pentru el, veșnicia dura câteva zile. Vreau sa cred ca femeile care au trecut prin inima lui s-au bucurat de acele câteva clipe de vieți întregi.”. Desi, lucrările Pescarului s-au vândut cel mai bine, era ceva puternic în arta Pictorului care îl făcea sa para un artist bun. Culorile puternice și compozițiile îl puneau intr-o lumina mai bun in ochii fratelui sau. In schimb, Pescarul se vedea ca un artist cu un curs greoi, prematur. Poate ca așa se vede fiecare artist, a fi mai puțin decât este, și așa ii vedem pe ceilalți, mai presus. Pescarul își iubea fratele sincer, nu doar in momentul lui artistic, când își dorea sa incremeneasca in fata pânzei, atunci era cu adevărat el. Cine s-ar fi gândit ca sfârșitul nu este cum ni-l imaginăm, ca poți muri de mai multe ori însă niciodată așa cum ne dorim.

Actul nesăbuit al celor trei de a invada peluza primarului, din seara cu pricina, și a-i sfida autoritatea i-a adus sfârșitul Pictorului. Fratele sau, Pescarul s-a trezit îngenuncheat in fata Pictorului, care ii șopti, cu zâmbetul pe buze, sa stea liniștit, “Nu-i nimic. Nu-i nimic”. Cuvinte care i-au amintit de clipele in care era bătut de tatălui sau și se ascundea sub dormeza. Pictorul venea la el și ii rostea aceleași cuvinte. Când ne decidem sa părăsim zona de confort sau locul de refugiu, nu înseamnă ca nu ne vom mai întoarce in colțul acela, ci înseamnă ca ne strângem resurse. Pictorul a avut o mare iubire, arta lui. Adevarul absolut doar un nebun ar spune ca îl deține. Dar uite, ca Pescarul, traindu-și viața de acum încolo ca un alienat, poate spune ca el l-a aflat. Cred ca e sigurul. Cred ca, de fapt, cu toții avem momente de nebunie.

In ce acorduri sublime se aude moartea!Muzica aceasta nu poate fi mai spectaculara decât bătăile niciunei inimi. Este de-o intimitatea aproape divina. La înmormântarea Pictorului au venit multe persoane. Bătea un vânt liniștit, iar prin mulțime era Vadalia care se înfățișa cu adevărat trista. Intr-un aer van goghian, mortuar, stătea sicriul Pictorului. Lucrările acopereau pereții capelei ori agățate chiar de cosciug. Multe dintre acestea erau aduse chiar de colecționari ca semn de omagiu. Mult timp, după acele momente, Pescarul nu a mai fost același. Îmbrăcat in hainele Pictorului simțea nevoie sa fuga spre același refugiu, sub dormeza, ori sa picteze ca fratele sau. Cel mai bine se pricepea sa se ascundă și sa vorbească fără cap și coada. Nici Petrovievici nu ii mai vorbea, deoarece trăia cu impresia ca ultimul sărut dat Pictorului a reprezentat o relație incestuoasă între Pescar și Pictor. De când frății nu pot sa își arate dragoste unul fata de celălalt, chiar și in ultim ceas, ca una gol-goluță? De când adevarul îmbrăcat poate umbla prin lume și povesti numai inepții. Astfel, ca bărbatul a alergat in stânga și in dreapta pentru a-l descredita pe Pescar pentru ca averea Pictorului sa revină statului. Sau mai degrabă o buna parte și lui. Timpul a trecut, și gândurile Pescarului la Petrovievici ori Vadalia s-au risipit. Se resemnase. A avea amintiri este un dar al oamenilor norocoși, dar a fi resemnat înseamnă a fi pe jumătate iertat. Timpul nu este blând cu noi. Taie in carne vie și adâncește rănile. Nu oferă privilegii și nici nu te scutește de judecata oamenilor. Dar ceea ce nu poți percepe in anii tinereții, poți înțelege mai apoi. Pentru unii e mai devreme, pentru alții prea târziu. Zvalva ii mărturisește Scriitorului ca își imaginează ca face dragoste cu Pescarul. Focul dragostei pentru el este unul pe cât de carnal este prezentat, pe atât de interior se resimte. Iubirea femeii pentru Pescar este una care miroase a flori și a pământ reavăn, care te face face sa recurgi la gesturi fără de înțeles pentru cel ce nu mai știe ce este iubirea. Scriitorul se simte dat la o parte de multă vreme, și după un dialog pe care îl are cu Pescarul referitor la sentimentele pe care Zvalva le poarta pentru acesta din urma, își reconsidera intențiile. Unele relații de iubire înflăcărate încep odată cu o situatie critica. După tentația de suicid a Zvalvei, și salvarea femeii, Pescarul conștientizează ca și el o iubește, desi se pare ca Vadalia va rămâne prima lui iubire. In ochii Pescarului, Zvalva fusese genul de femeie paradoxala, o intelectuala dezinvolta și vulnerabila după câteva pahare. In cercul scriitorilor intrase la vârsta de 19 ani și cam pe atunci se îndrăgostise și de Micul Scriitor, care era cu 30 mai mare decât ea. După un schimb de replici și o cina între cei doi se înfiripa o legătura.

După Rebeliune, nu mai rămăsese nimic și Pescarul și-a strâns cele câteva lucruri pe care le deținea, dar și ultima lucrare a Pictorului. Simțea ca de acel oraș nu îl mai lega nimic. Cuprins de o depresie crunta, Pescarul mergea de câtiva ani la psihiatru, aflat intr-un sat ceva mai “răsărit”. Doctorul Bratava, chiar dacă nu a mai fost plătit după moartea Pictorului, a continuat sa îl primească pe tânăr la el și sa îl considere precum fiul lui. Sendintele se desfășura normal însă tratamentul pe care doctorul i-l prescria era unul “prin vorbire și visare”. In timpul terapiei, își aminti ca la vârsta de șase ani venea la mama lui “un barbat care aducea niște sticle mari de lapte”. Aflase de la fratele lui, mai târziu, ca mama lui mai fusese căsătorită o dată. Se zvonea ca ar fi fost un mare pianist care plecase de multă vreme din țara, la Paris și era foarte bogat. După aflarea morții Ledoliei, bărbatul nu s-a mai apropiat mult timp de pian. Refugiile, uneori, ne amintesc de lucruri sau oameni dragi. Refugiile nu sunt doar o carcasa care nu înflorește pe interior, ci ele reprezintă un scut în luptele cele mai grele. Pescarul a înțeles ca mama lui și-a iubit copiii foarte mult, dar nu și pe tatăl lor. Pleca descumpănit de la ședința, desi, “după o discuție lunga și lămuritoare”, nu a avut puterea sa creadă acel scenariu. Pana in ceasul ultim al existentei sale, nu a fost convins ca amintirile pe care pe avea erau și cele reale.

Ajuns in Paris, pentru a-l întâlni pe Hobas, bărbatul care o iubise pe mama lui, Pescarul este primit de către barbat cu lacrimi in ochi. De parca așteptarea a durut atât de tare, iar întâlnirea a un moment eliberator. De fapt, Hobas ii așteptase pe amândoi, și Pictor, și pe Pescar. Sosise chiar la tanc. Urma sa fie festivalul cireșului, iar Pescarul avea sa o picteze pe mama lui la rugămințile bărbatului. Lucrarea expusă va fi prezentată ca și muza unei sutei de piese compuse de Hobas. Însuși numele de Ledolia ii suna precum o muzica plăcută și nemuritoare. In fata pânzei pictate, Hobas stătea neclintit. Și-ar fi dorit sfârșitul cu ardoare unei dorințe aprinse. Nu sfârșitul este cel care ne îndeamnă să alegem viața? A fi tânăr și împlinit este timpul pe care orice om și-l dorești înapoi. Nu putem sa ne întoarcem decât visând. Atunci când ne privim in oglinda și ne vedem vigurosi și simțim cu ultimele puteri viața, atunci înseamnă ca ne aflam pe firul îngust al existentei pământene.

Desi, nu o arata, tatăl Pescarului suferea in tăcere. Ledolia s-a stins în liniște, dar suferința sotului ei era încă vie. Nimeni nu este obligat sa viseze la fel. Amintirea femeii a fost păstrată mulți ani după moartea lui Hobas, prin intermediul festivalului.

Pescarul a început facultatea de arte. Era cel mai in vârsta dintre colegi. La cei 35 de ani nu mai putea fi disciplinat intr-un fel, depășise statutul unui tânăr aspirant. Devenise un artist dezinvolt.Pe străzile Parisului se plimba in timpul liber, in acordurile muzicii locale. Își mai amintea din când in când de Bratava și de canapeaua lui roșie, luată, parca, întocmai pentru el. Se simțea un actor in scenarii diferite și uneori stranii. La unul dintre vernisajele adevărate ale Pescarului, Vadalia a fost prezenta. Cu aripile ei diafane se pogora peste una dintre lucrări și toți ceilalți rămăseseră cu gurile căscate. Pescarul se mira ce anume le spunea cu atâta entuziasm. Iluziile se trăiesc in tihna sufletului.

Aproape de sfârșitul evenimentului, femeia s-a apropiat de Pescar și l-a întrebat despre pictorul care a realizat lucrările. Bărbatul i-a mărturisit că își va face simțită prezenta cât de curând, și au plecat amândoi la o plimbare in grădina. Vadalia era o femeie curioasa și a vrut sa afle mai multe despre muza pictorului. Cred ca toți artiștii au drept muza, Iubirea, cel puțin, așa gândea Vadalia. Cu siguranța, iubirile sunt cele care îl golesc de preaplin pe artist. Refuzând prietenia femeii pe care a iubit-o, acesta se întoarce la un moment dat, grăbit, la eveniment, sub pretextul ca trebuie sa se ocupe se invitați. Iubirile poarta pecetea timpului potrivit, la fel ca prieteniile.

Viața, precum dragostea, ajunge și ea un punct. Cum aflu când mi-e aproape sfârșitul? Cand se aude țipete de nou-născut. Începutul va purta numele Iahan și va un copil iubit de către Zvalva și Scriitor. Acesta din urma nu îl putea ura pentru simplu fapt ca prin venele lui curgea sânge proaspăt, ori ca Zvalva nu ii spuse dacă este copilul lui ori al Pescarului. La vârsta de cinci ani, Iahan i-a cerut Scriitorului sa desenez. Bărbatul l-a îmbrăcat in cămașă alb și pantaloni scurți, “Semăna cu un pitic și pasea grav lângă mine” și au plecat sa cumpere materiale. Copilul i se adresa cu “dada” și îl întreba pe Scriitor continuu încotro se îndreaptă, “mergem sa luam culori și pânze”. Nu a trecut mult timp și acel copilaș, pe care Scriitorul nu l-a putut accepta din prima, i-a devenit muza.

Reîntors acasă, pescarul își da foc la toate lucrările, apoi își caută propriul sfârșit. Împlinirea sa urle a final sau absenta iubirii adevărate sa fie un blestem adus existentei? In ceasul ultim al vieții Pescarului, Zvalva da naștere unui copilaș. Trupul pescarului nu l-au putut înmormânta. Nu puteau îngropa nimicul. Au decis sa îl pună pe o punte arzând și sa ii dea drumul pe apa. Mirosea a carne arsa, și Scriitorul tot îndruga ca nimicul nu poate fi pescuit, desi i s-a părut ca l-a auzit pe Bătrânul Pescar ca a găsit nimicul, “Uite, uite nimicul, nimicul, neghiobule, vezi, l-am găsit!”. Așa părăsim scena vieții intr-un robot de strigăte și plânsete. Zvalva plângea pe umărul Scriitorului, iar bărbatul rememora toate conversațiile pe care le-a avut despre Nimic. O absenta a timpului și spațiului. O liniște absoluta departe de tot zgomotul pe care viața îl producea. La ce rost sa cauți efervescenta lumii dacă nu te poți ridica la așteptările ei? A crea este a iubi sincer, depășindu-și, totodata, limitele. Adevarul nu poate fi găsit printre toți oamenii. Nu printre cei pe care Pescarul ii întâlnise. Pana la urma, formele nealterate nu găsesc mereu corespondent in lumea înconjurătoare. Stai întins pe nisip, cu ochii la mare, precum un Pescar, așteptându-ți pluta. Viața și moartea se întrepătrund într-atât încât nu ne dăm seama când trăim și când ne sfârșim.