Muntele încrederii. Partea a III-a
| On apr.17,2018Cine are sămânța are cheia vieții. Cine cunoaște ciclurile seminței, dansează cu viața, dansează cu moartea și reintră în viață dansând.*
Cât de sus poate a fi acel așa-zis tot mai sus? De ce sunt atât de importante abaterile și nu pașii făcuți înainte? Și de ce avem nevoie de acceptarea celorlalți pentru schimbare?
- Oprește-te, oprește-te! Nu mai e nevoie să demonstrezi nimănui, și nu a fost necesar nicicând, că poți. Bucură-te acum de întrega priveliște pe care ti-o poate oferi înțelepciunea trecutului, forța clipei prezente și percepțiile viitorului, m-a indemnat inima într-una din zilele în care căutam culmile semețe.
Înălțimile nu ne dau decât imginea de ansamblu, locurile de unde am plecat stau la baza oricărui traseu existențial. Acel veșnic taciturn veghează și te așteaptă să te întorci ori de câte ori o piesă lipsește din al tău puzzle.
Acum înțelesesem. Sus nu mai era vorba doar despre mine, ci despre legături, conexiuni, despre întreaga rețea luminoasă care reprezenta forfota lumii, firescul naturii și acceptarea necondiționată în care conviețuiam. Puteam să mă bucur de spațiul dintre liniile grăbite și să-l văd mai plin de culoare ca niciodată. De aici, de la mine se puteau vedea nuanțele de verde. Acolo este de fapt viața noastră, adevarata noastră liniște. Stă cuminte, intre două paranteze drepte, visând la cele rotunde. Și va tinde spre acel cerc până când va pricepe că suntem însuși cercul, un circuit și nu un traseu drept, cu mici sau mari deviații, la stânga ori la dreapta.
Simțeam cum lumina mi se impregnase în retină de la atâtea jocuri colorate, dar nu m-am lăsat bătută, am privit de jur împrejul meu. Muntele fusese cuprins de o ceață, în spatele căreia se contura un dreptunghi care semăna fix cu adapostul din care tocmai plecasem, însă cu cât mă apropiam mai mult, cu atât era mai diferit decât cel de pe partea cealaltă a podului. Își schimba forma cu fiecare mișcarea, dar parcă nici eu nu mai pășeam cu intensitatea de ieri.
- Nu sunt singura?, m-am întrebat.
- Nu, nu ești unică, îmi răspunsese gândul.
- Casa aceasta nu este casa unui străin, este casa ta. Adăpostul pe care trebuie să-l accepti, să-l reclădești și să te bucuri el, interveni și inima.
Da, nu se înfățișa deloc precum casa mea. Nu avea ferestre mari, iar în loc de ușă erau niște lemne bătute atât de bine, încât ai fi crezut că ceva de valoare se afla acolo și trebuia să fie ferit de ochii curioși. Nu era nimeni în pustietatea asta, doar eu și amalganul de scânduri cu care mă pricopsisem. Am crezut că urcând voi descoperi lucruri uimitoare, la fel de uimitoare ca priveliștea de jos, și nu ceva ce nu mi potrivea ca formă și mărime. Am făcut câțiva pași înapoi, sucindu-mi capul când într-o parte, când în cealalta. Era casa mea, ața îmi spuseseră, dar nu mă regăseam prin nicio amprentă. Uitasem să fac oare dreptunghiurile mici mai mari, uitasem să încui ușa pur și simplu? Nu aveam nimic important, pe asta o stiam sigur. Cum era posibil una ca asta? M-am luptat atât de mult să trec acel pod și să urc acest munte, și memoria mea să-mi joace feste tocmai acum? Ajunsesem să mă îndoiesc de puterea luminii din ochii mei și să nu conștientizez că din cauza ceții nu am putut vedea casa până acum. Eram cuprinsă de mirajul luminilor, deși eu aveam tot ce mi-ai dorit: muntele acesta. Mai sus de atât nu mai vedeam decât cerul..
Îmi țineam ochii întredeschiși, ațintiți spre triunghiul de deasupra dreptunghiului cel mare. Era destul de înalt pentru un simplu spațiu de depozitare și dacă măream ferestrele, puteam zăbovi o vreme. Uneori formele au nevoie doar de puțină culoare și mici modificări pentru pentru a se armoniza, pentru a transmite emoții..
*Recomand cartea „Femei care aleargă cu lupii” de Dr Clarissa Pinkola Estes
Va urma..