[…] Să nu vă încredeți în tot ce vi se spune, vorbele care vor să prezinte un    așa-zis adevăr absolut sunt pură speculație. Am citit de asta parcă tot în cărțile alea de filosofie care mi-au îmbuibat capul cu prostii și m-au ancorat pe un pământ plin de virtuți și oameni mari.

Mă și gândeam, că doar atât îmi rămăsese, că sensibilitatea o am de la mama, improvizația și dragostea pentru citit de la tata, dar această banalitate în care m-am adâncit ani de zile și care mi-a dat o formă de exprimare nedefinită de la cine sa fie oare? Dar această lipsă a oricărui talent scriitoricesc, care respiră prin toate cuvintele, ce-i drept la îndemâna oricui, prin toate frazele, care nu reprezintă nicidecum o literatură, și când vreodată s-a numit ea literatură? Nu, în țara lui Hașdeu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Lovinescu, Călinescu, Brâncuși, Grigorescu și mulți alții, nu se numește literatură. Atunci, da!, ea a purtat cununa mândră a literaturii românești și nu a fost una de împrumut. Dar pesemne că doamna profesor de limba română era atentă tot la cifre atunci când m-a indemnat să scriu și să studiez în același timp, chiar dacă nu aveam ncio intuiție literară, nu aveam niciun fel de dăruire în această artă, darămite să o pot stăpâni cum se cuvine și să o pot oferi celorlalți, așa cum mă pricep eu mai bine.
Mi-au stat în cap toate aceste idei până când într-o zi, pe când eram cu o mână pe aspirator și cu cealalta pe telefon, vorbind cu mama despre midiile pe care ea si tata le-au capturat în apropierea țărmului Mării Negre – cum le curață și cum le va găti – am realizat că viața asta nu are de-a face cu cantitatea, ci cu bucuria fiecărui lucrul insignifiant pentru care unii dintre noi ar da o zi din viață pentru a prinde midii ori pentru a se bucură doar de soare, iar alții ar strâmba din nas căci midiile nu le plac sau nu știu să le gătească. Și de ce tocmai midii și nu crabi ori somon? Am reușit, totuși să îmi termin treaba prin gospodărie,
întorcând-mă printre cărțile mele; cele ale unor necunoscuți ai timpului de față, cum ar fi Platon și peștera umbrelor, Descardes și maxima Gândesc, deci exist, Cehov și ale sale povestiri, satire și piese de teatru și multe altele, câteva albume de artă împrăștiate prin studio, dar și ultima carte pe care o citesc a lui Henry David Thoreau, amintitindu-mi de acest fragment: „Voi, cei care vă ocupați cu treburile publice, de ce trebuie să folosiți pedepsele? Iubiți virtutea și oamenii vor fi virtuoși. Virtuțile omului superior sunt ca vântul: virtuțile omului de rând sunt ca iarba; iarba se îndoaie când vântul trece pe deasupra ei.”, fragment care face, de fapt, parte din scrierea “Analecte” a lui Confucius și am înlocuit pe cei din functii publice și i-am pus de veghe peste cei care iubesc frumoasele arte ale penelului si pensulei…[…]

Rămâneți cu bine, prieteni! 

Cu drag,

N.Marianne