„[…]  Aș asocia, totuși, cu egoismul, dar nu cu unul virtuos pe care Aristotel l-a notat ca fiind benefic, ci cu viciul, care are puterea unei note contrastante între iubirea de semeni și iubirea de sine. Mă așteptam să găsesc ceva mai mult decât o simplă neliniște adolescentină și să mă îndrept spre ceva cu nucleu și înveliș. Să văd fiecare particulă a universului și a vieții însăși într-una singură. Să mă întorc la amintirile mele, la toate experiențele din trecut, la siropul copilăriei, la legăturile pe care le-am avut și care unele dintre ele încă mai există datorită acelei stări superioare numită necondiționare. Să revin, apoi cu picioarele aproape de podea și să nu plec urechea la ce spunea Shakespeare. Ce știa el despre tot? O mică parte care ne lega și ne dezleaga mai rapid decât orice otravă din lume. Și în toată amorțeala nopții, vine ziua și ne vorbește cu duritatea patriarhală, necunoscând vreodată blândețea și momentele acelea care te pregătesc să încasezi fiecare linie întreruptă cu demnitate, să privești la fiecare onduire cu înțelepciune și să ai vigilența unui vultur. Nu am înțeles nicicând treaba cu vigilența. Pregătit pentru un ceva încă nepregătit. O contradicție scrisă în termenii înțeleși de toți, în cuvintele cele mai alese dar neînțelesă de niciunul până la sfârșit. De ce marile drame există doar în viață reală oricât s-ar fi chinuit Homer să le descrie? De ce războaiele sunt mai trăite azi decât au fost ieri? De ce omenirea uită că pământul nicicând nu va fi stăpânit ci reprezintă doar un punct de reper? De ce uităm să recunoștem că ne lipsesc multe și încă un pic? Ne-am lăsat duși de val și acesta din urmă ne-a dus spre țărm, și atunci privește de acolo marea! Ca un ignorant m-aș uita de la așa mică distanță la imensitate. Ce ar fi spus atunci demonul Eros? “Privește-mă, că de atins nu mă poți atinge!” Și acesta e Adevărul, cum aș putea să pun mâna pe tot când am ales țărmul asta atât de aproape! Ai ales Frumusețea asta care se rotunjește în față ochilor tăi dar nu poate fi cuprinsă de brațele tale. Mi-am îndreptat privirea spre mine, spre mâinile mele care se scufundau în nisipul uscat de zilele arzătoare, spre picioarele mele care se făcuseră una cu torsul, și am văzut albastrul cerului. Pe el îl pot privi până la linia orizontului și înapoi, atât ne e dat să vedem. Mi-am repetat de câteva ori și m-am ridicat. Nicio zare nu se compară cu ceea ce mi înfățișase înaintea mea. Și atunci m-am întrebat “La ce folos să caut în locuri nevăzute dacă nu mi se dezvăluie așa cum îmi doresc?” Am primit și răspunsul, dar nu atunci pe când încă bâjbâiam pe acel țărm căutând ceva trebuincios. Mi-am amintit de Freud și, invocându-l pe Thanatos, mi-am găsit impulsurile. Avea vreun sens să rostesc acel crez pedagogic -“ceea ce cred devine de cele mai multe ori adevărat”!-, și să consider adevăratul meu drum ceea ce poate fi doar o rătăcire? Nu am putut nici să mă cobor, nici să mă ridic doar de dragul unor remarci personale. Nicicând cuvintele nu mi-au fost la îndemână de dragul companiei și a vieții mele care în cele din urmă va ticăi ca oricare altă existență. Dar mă întreb din nou: Are vreun rost să mă rotunjesc de dragul cercului când cercul nu există cu adevărat? Când umbrele se intrepătrund cu luminile și viața mea este la fel în fiece zi oricât de colorată este figura rotundă? Atunci acea sete, care nu își va găsi nicicând izvorul va fi numai a mea? Dar acea artă care se sucește pe toate părțile încercând să își găsească formele poate fi doar a mea? Și uite că am găsit imperfecțiunea în acel frumos și toate luminile s-au aprins pe formele trupului meu. Mi-am găsit conturul minunat dat de un  interior răvășit. Liniștite îmi erau linile, dar conținutul striga a pustiu. Soarele acesta care caută și mereu găsește, m-a dezgolit de tot ce aveam mai întunecat și m-a arătat lumii întregi ca pe o ființă ignorantă. Dar de când acea leioacă tânără ar caută ignoranța lumii? Se caută pe sine în privirile oamenilor, se caută în gesturi și mângâieri, în vorbe blânde și duioase care doresc îmbrățișarea cea mai fierbinte sau apropierea cea mai delicată. O oglindire în celălalt mi-e iubirea. Iar cealăltal și caută toate chipurile pe fața mea.  Aș vrea să fiu precum Lieserl și să pricep odată pentru totdeauna că iubirea este singura excepție de la relativitate și care oferă un sens vieții. Este acel spațiu ascultat între respirațiile cele mai profunde. O liniște înainte de orice furtună. Și dacă așa se vede cu adevărat viața, prin contraste atunci vreau să fiu conștientă de orice luptă care s-ar da în onoarea ei, vreau să înțeleg de ce ne este mai ușor să renunțăm decât să fim viteji. Dacă acesta forță energică pe care o simt bătând cu putere în fiece zi vrea să cunoască viața necondiționat, atunci îi permit să o ia și la stânga, și la dreapta de câte ori dorește. Cu ce este mai importantă acea linie care unește cerul cu pământul? Acel orizont deschis care promite tot și oferă efemeritatea? Îmi voiam înapoi cutezanța de a mă uita oriunde își dorește inima mea fără să fiu luată la rost, dar de unde atâta ignoranță? M-am simțit dintr-odată atât de însetată încât am ales drumul cel mai scurt. M-am îndreptat spre bilbiotecă cu gândul să găsesc marea cu sarea. Am găsit în cele din urmă sarea. Știați că și această din urmă este de mai multe feluri? Am aflat în ziua în care am mers la salina de la Târgu Ocna. Am mers mai multe sute de kilometri pentru a coborî în adâncul pământului și a face o plimbare cu barcă de parcă eram pe râul Lethe. Și da, pot spune că atunci am băut din apa lui și am trăit ce nu trăisem o viață. Fiecare dâmb mi se părea că aduce cu aceeași nemărginire și totuși nu orice apă te aduce în același loc. Și putea veni și furtună și nu ne-ar fi strâns pe toți sub același acoperiș cum o face sentimentul cel mai înălțător al tuturor timpurilor. Aș putea arăta cu degetul la cel mai de temut dușman și l-aș vedea în genunchi în față iubirii. L-aș vedea când înfricoșat, când îmblânzit, dar nicicând Styx. Uneori mă uitam la Acheron și el mă privea zâmbind, soptandu-mi “Iar? Ți-am mai spus, iubirea trebuie invitată prima oară” Eu mă făceam că nu priceam și nu voiam să înțeleg de ce bunăstarea și succesul nu pot să fie însoțite de iubire din prima. Și nu Charon era primul care îmi vorbea, ci Cocytus, care mă purta pe toate țărmurile și aducerile aminte se limitau:. “O să plângi până când lacrimile îți vor seca iar ochi se vor usca.” Atunci a fost pentru prima oară când i-am auzit pe zeii ăștia doi certându-se:

–       Nu era nevoie să vii, îi zise Charon, zeul Tristeții. Să știi că mă descurcăm și singur.

–       Dar nu va înțelrge că pietrele care se aruncă au mai fost ridicate cândva, îi răspunse Cocytus.

–       Propun ceva, lasă-mă să o scot din starea asta cum știu eu mai bine până nu începe să azvârle pietrele alea chiar spre ea.

–       Crezi că e așa ușor?

–       Aruncând o piatră nu va înțelege nimic, să arunci cu pietrele mulțimii se va deștepta.

–       Dar sunt prea multe.

–       Pleacă știu despre ce vorbesc. Nu mă înveți pe mine după cel puțin două mii de ani, tu, secol douzeci și unu!

Atunci Charon a ridicat din umeri, văzându-și de ale lui, iar grecul acele înalt cât o culme m-a acoperit cu umbrele și luminile lui și m-a luat în zbor. M-a dus în urmă cu mii de ani când lumea de-abia dacă se putea vedea și acolo l-am întânit cu adevărat pe Acharon, bătrânul luntraș. M-a luat de mână și m-a dus spre locuri de care citisem cândva. Mi-a întins cealaltă mâna și mi-a dăruit apoi moneda obol. Știam ce înseamnă acea monedă. Mi-am retras mâna. Eram conștientă că nu era timpul meu, nu acum și nu văzusem încă râul.

–       O meriți!, mi-a zis bătrânul.

Meritam moneda morților?

–       Dar am ajuns pe țărm. Nu văd rostul ei.

–       Ești pe tărâmul celălalt, Marianne.

–       Dar unde-i râul? Nu văd niciun râu și nu am nevoie de nicio monedă să pot merge.

–       Ia moneda și ascultă-mi glasul.

–       Câmpiile Elizee? Nu văd nicio câmpie. Aici e doar deșertăciune!

–       Te așteptai că celălalt țărm să arate altfel?

–       Da, mă așteptăm că țărmul asta să ia nuanțe vii și natura să fie în uniune cu oamenii.

–       Fetițo, nu ești în Rai aici, spune Acharon și râse răgușit. Tusea îi acoperi râsetul și mă trase cu fața spre mulțime. Îi vezi?, mă întrebă.

–       Da, dar nu îi recunosc.

–       E nevoie să numești că să te doară?

–       Nu.

–       Atunci privește și aruncă, și îmi întinse câteva pietre.

M-am uitat lung la el și privirea mea spunea “Să arunc în acei oameni?”

–       Da, da.

–       Nu pot.

–       Asta e condiția să ajungi la Lethe.

–       Condiția să ajung unde?, prefăcându-mă că nu știam ce înseamnă Lethe.

–       Să uiți, draga mea.

–       Dar eu nu vreau să uit și nici să arunc în mulțime cu pietre.

–       Atunci în tine cum poți arunca?, m-a întrebat. Cum poți uita de tine și pe ei nu poți da vina?

–       Pentru că mi-e la îndemână.

–       Dacă ar fi să te duc la acel rău va trebuie să arunci cu acele pietre.

–       Aleg să nu merg.

–       Cine nu vrea acolo?

–       Eu. Nu îmi doresc să uit nicio secundă din viața mea. Nu mă duce, nu arunc și toată lumea va fi mulțumită.

–       Crezi că mă mulțumește că tu nu alegi să nu arunci? Sau că nu vrei să uiți?

–       Cine s-ar obosi atât?

–       Eu!

–       Tu ești un bătrânel care va trece cu vederea și mă va lasă înapoi, pe acel țărm.

Acharon mustăci:

–       Crezi că toate se rezumă la ce ne dorim?

–       Nu, dar fă o excepție. Uite, îți dau moneda înapoi.  E frumoasă, dar nu o vreau. Îmi doresc țărmul chiar dacă nu îl pot cuprinde cu privirea ori cu brațele.

–       Aruncă cu pietrele și te voi îndruma spre Lethe.

M-am gândit, știu să închid ochii să arunc aleatoriu. Dar în tot timpul acesta am fost atât de atentă la mulțime încât am reținut fiecare chip. Cum aveam să arunc în cei care nu înțelegeau ce se petrece? Să ridic piatră și să caut cu privirea peste acei oameni care credeau că și mine că sunt pe acele câmpii? Nu, nu aveam să arunc, deși vocea bătrânelul mă îndemna să țintesc spre aceia ale căror voci nu se auzeau. Cei din liniile din spate. Nu am fost nicicând o bună aruncătoarea, dar azi se pare că trebuie să arăt că pot.

–       Aruncă!

M-am uitat la pietrele din mâna mea și mă gândeam că dacă aveam să arunc cu toată forța poate reușeam să țintesc dincolo de mulțime. Omulețul mă ducea la Lethe, uităm și apoi aveam să mă trezesc pe alt țărm. De ar fi fost atât de simplu. Cu cât mai uităm cu atât vedeam și mai mult în mulțime. Chipuri pe care nu le mai văzusem de mult timp dar care s-au gândit că ar fi bine să mă revadă. “Tocmai acum?”, m-am întrebat. Am strigat cât de tare am putut să se dea din calea pietrelor.

–       Am încotro?, l-am întrebat.

–       Da, mi-a răspuns.

–       Ajung pe același țărm?

–       Nu, ajungi în Iad.

–       În Iad? E diferit? E mai călduros decât această alegere?

–       Da, e atât de călduros de nici pietre nu vei avea sub picioare, îmi răspunse, zâmbind sarcastic.

–       Și crezi că pietrele din mâna îmi sunt la îndemână?

–       Te întreb din nou: de ce îndreptate spre tine îți sunt?, spune bătrânelul de dată aceasta și mai înverșunat.

–       Pentru că eu sunt una și ceilallti sunt mulți. Crezi că vor înțelege? Eu nu cred. Nimeni nu va înțelege, atunci la ce folos?

–       Și vrei să bei otravă de dragul lumii?

Atunci am priceput. Lumea s-a oprit și a început să se încețoșeze. Pietrele mele erau otravă, și nu pietrele pe care Acharon mi le întisese.

–       Știi, ce?

–       Ce?

–       Arunc cu ochii închiși pe acestea și una o păstrez.

–       Poți păstra una doar cu o condiție.

–       Care?, îl întrebai eu senină.

–       Să ții ochii deschiși.

–       Nu pot.

–       De ce? Crezi că ceilalți nu te-au privit atunci când au aruncat?

–       Dar erau alte persoane, nu acestea. Aici sunt femei și bărbați pe care nu îi cunosc, prefăcându-mă din nou.

–       Bărbați și femei pe care nu îi cunoști?, mă întrebă Charon. Marianne, cumva râzi de mine?

–       Nu, nicidecum.

–       Păi, și vrei să îmi spui că nici pe cei din ultima linie nu îi cunoști?

Aș fi putut să încerc să mint că nu îi cunosc, era un zeu! Cum Dumnezeu aș fi putut să îi ascund asta și mi-a trecut prin cap să trag de timp:

–       Pe unii da, pe alții nu prea.

Bătrânelul începu să radă în hohote. Abia reuși Cerber, câinele său de nădejde, să îl scoată din stare. Lătră de câteva ori și îl atinse cu coadă lui de dragon pe umărul drept.

–       Stăpâne, e timpul, îi spuse apoi.

–       Da, Cerber. Va înțelege, stai fără grijă.

–       E timpul să alegi.[…]”

Fragment din scrierea „Reverie”, parte din manuscrisul „Dincolo de aparențe”, partea a II-a