..prieteniile nu vor putea să primească nicicând măsură timpului.
..legătura noastră este una care a început și a sfârșit lumea
..și încă se mai joacă prin picurii de ploaie de vară, pe câmpul plin de maci și dealurile de mușețel.
..te văd și acum la fel de frumoasă, ca o copila care nu știe ce e acela cusur și nici preaplin..
..te văd și te admir..atât îmi ești de dragă..

[…] Azi nu am chef să citesc. Uneori am chef doar să mă uit pe fereastră, la pașii celorlalți. Să îmi imaginez poveștile lor. În zile când sunt liberă, mă urc în 40 și merg ușor, în pașii de mamut ai autobuzului, aruncându-mi privirea spre ferestrele luminate.

..oare candelabrul care se vede nu este prea jos, cât de înaltă să fie acea locuință? E doar un apartament de bloc, ce-a fost în capul lor?
..dar toate cutiile acelea care se văd pe șifoner sunt pline cu poze, amintiri frumoase din vremurile acelea fără griji? Ori sunt haine vechi înghesuite pentru că nu mai aveau loc în casă?
..uite, un brad. E așa mare! Mereu mi-am dorit un brad mare. Dar pentru a avea acel brad, am nevoie de o casă mai mare. Într-o cămăruță nu are cum să intre un brad de dimensiunile acelea.
..și privirea îmi coboară spre lumina difuză din camera unui copil. Are așa multe jucării. Când eram mică visam la multe jucării.
..azi nu mai sunt mică. Învățăm să ne jucăm pentru a ne îndrepta spre cărarea aia pietruită cu dalele maturității. Acolo nu îți este permis să te joci. E zona în care visele se lovesc atât de puternic de realitate încât orice clinchet al glasului e privit că pe un nefiresc, orice țopăit deranjant și orice ochi închis, puturoșenie.
Și tragi de tine să te trezeșți cu noaptea în cap de parcă nu ai făcut-o de când te știi. Îmi amintesc și acum acel moment în care am costientizat – cred că nu aveam mai mult de opt ani – că toată viața voi face asta. Mă voi trezi de dimineață pentru a tânji după odihnă aceea de după prânz. Când erai mic mai mergea. Ajungeai acasă la 12 și te aruncai în pat. Și în liceu a mers, dar acum în câmpul muncii nu este permisă nicio aruncare la umbră copacului pentru a-ți face siesta. Aici muncești, cel puțîn opt ore pe zi, indiferent că stai în picioare ori în față monitorului. Pentru unii statul la un laptop opt ore pe zi e ca și cum ai sta degeaba. Pentru unii. Pentru noi, cei care facem asta, este ca statul ăla în soare. Nu întinși la plajă pe șezlong, ci cu capul în soare, pe căldurilea cele mai mari la prășit sau strâns fânul în căpițe. Când ai închis clapeta laptopului, zici că ai ieșit ca dintr-o transă. Nu știi pe ce planetă ești. O fi Marte, o fi Pluto? Ridicarea de pe scaun este precum mersul pe lună în primele câteva minute. Apoi nimic nu se compară cu o plimbare până acasă, în aerul curat al orașului. Atât de curat cât pot fi acesta. Și mergi, contemplând, și ideile încep să curgă în capul tău. Ajungi acasă și mintea încă îți mai este prinsă în freamătul frunzelor și pașii trecătorilor.
Sună telefonul și te trezeșți iar în mijlocul forfetei, dar soarele nu mai este pe cer să îți arate că verdele-i în nuanțe deschise și liniștea o poți afla oricât de mult zgomot ar fi în jurul tău.
Irina este prietenă de când eram în facultate. Nu cred că a existat vreo zi în care să nu vorbim măcar printr-un mesaj. Dar în seară asta pare necumunicativa, deși când am răspuns mi-a spus că vrea să ne întâlnim să vorbim. Tăcerea poate spune multe, însă acum nu este cazul să ghicesc. Nicicând nu am văzut-o așa pierdută în spațiu.

– Irina, dragă m-ai sunat, ai uitat?

Își ridică capul ușor, însă privirea pare să-i fi rămas pe oglindirea din ferestră. Ce-i drept tabloul se înfățișa a fi unul încâlcit. Nu puteai să îți dai seama dacă toți acei oameni se uită la tine ori își văd de-ale lor, prinși de mirajul sticlelor de diferite forme și mărimi. Erau afară sau înăuntru. Pentru mine păreau toți la fel. O adunătură de oameni de diferite vârste care vorbeau tare pentru a fi auziți, nu și pentru a fi înțeleși. Caută cineva înțelegere într-un bar? Nu, ei erau acolo pentru a se stoarce de toți nervii zilei pentru că a două zi, mecanizat, să o ia de la capăt.

– Știi, tu ai sunat și mi-ai spus că trebuie să vorbim. Despre ce este vorba?

– Aaaa, da. Nu e mare brânză. Voiam doar să te văd.

– Da, înțeleg, dar pari pierdută între paharul asta de frappe și fereastră. E cineva dincolo de ea, cu care ai vrea să îmi faci cunoștință?, am ras zgmotos.
Cei de la masă de lângă noi chiar au crezut că ne simțim foarte bine și că sigur prietenă mea spuse o glumă de am rânjit așa cu poftă. Ori poate m-a gadilat vreo confidență.

– Cu sau fără brânză, uită-te la mine și spune-mi ce ai! Până la urmă, de ce am intrat aici? Nu obișnuim să ne bem cafeaua într-un bar.

– Șșt, uită-te pe fereastră. Spune-mi ce vezi.

– Niște tâmpiți care se holbează la noi?

– În afară de indivizii aia ciudați de la masă din dreptul nostru. Ce mai vezi?

– Văd negru că mi-e ciudă că nu vorbești cu mine.

– Maria, vorbesc cu ține.

– Uită-te și spune-mi ce vezi.

– Văd un băiat drăguț care se uită la tine de jumătate de ceas, așa și? Mai văd niște ciufulite la masă din dreptul lui care se holbează la el direct și nu prin geamul ăsta…

– Așa.., așteptând să continui.

– O văd pe așa-zisa mea prietenă cu ochii bulbucați la geam și eu lângă ea dând disperată din mâini, poate, poate mă bagi în seama.

– Se vede că m-am înroșit?

– Vrei să îți spun tot uitându-mă prin geam?[…], continuarea în cartea Dincolo de aparențe, partea a II-a, ediție 2019. Vă mulțumesc!