V-ati gândit vreodată că lucrurile care ne înconjoară spun mai multe decât ar putea să o facă cei de lângă noi? Recunosc: m-am gândit, nu doar o dată, ci de mai multe ori că oamenii cu toate trăirile lor, cu toate vorbele lor, bune ori mai puțin bune, sunt tot ce contează pentru mine. Și e pentru prima oară când încep să văd mai bine, în jurul meu. Nu pentru că nu ar fi putut să îmi treacă prin cap, chiar și prin prisma unei mici comparații, ci pur și simplu le-a considerat un apanaj. Și e unul care-ti ia privirea și ti-o plimba prin fiecare colt al peisajului, și apoi uităm.
Dar ele grăiesc. Vorbesc despre chipuri dragi, despre chipuri uitate, chipuri pierdute, vesele, despre chipuri uimite. Vorbesc despre noi: cei fericiți. Da, ele iti povestesc și te invită să faci parte din nou din acel decor.
Azi oamenii nu se mai cheamă, decorul îi strigă pe ei. Un decor încadrat perfect într-un dreptunghi, limitat doar la marginile lui, și care țintești spre tine, cel care-a uitat că timpul poate rămâne pe loc  și-ti poate rosti:
— Tu ești un om cu adevărat împlinit. Nu toți deținem atâtea dreptunghiuri. Color ori alb-negru.
— Figuri ce vorbesc cu noi despre noi?
— Uneori este îndeajuns.