„Poetul și prozatorul Alexandru V. Dan s-a născut în 1973 la Bucureşti, este absolvent al Facultății de Management Financiar-contabil, a Universității „Spiru Haret”. În prezent este redactor la Editura Universităţii din Bucureşti, în trecut a lucrat ca redactor coordonator la Editura CH Beck din Bucureşti și șef al Departamentului Editură şi Bibliotecă al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. Este prezent cu o proză scurtă în antologia de povestiri „Best of mystery & horror – Revista de suspans”, apărută la Editura Herg Benet, în 2014. A publicat poezii, eseuri și proză în diverse reviste tipărite și online.”(sursa Ziarul Lumina)

sursă foto alexandrudanromania.wordpress.com

“Nimic nu este mai puternic decât o idee căreia i-a venit timpul”, spunea cândva Victor Hugo. Așadar, am decis să îmi pun gândurile în ordine și să îmi asum acea călătorie înspre sine. Prin lectură ajungem să ne găsim liniștea și echilibrul, dar aș mai adauga că nu orice drum este și drumul nostru. Când am plecat în „aventură”, mă așteptam să găsesc toate legendele  care s-au transmis prin viu grai de-a lungul veacurilor, în Transilvania și să mă întâlnesc cu acei cavaleri neînfricați care au luptat, cu onoare pentru a-și apara neamul și a ridica sabia dreptății iar și iar. 

Opera “Umbrele Transilvanie”, scrisă de prozatorul Alexandru V. Dan prezintă mituri și povești adunate sub nouă titluri diferite. În cele 150 de pagini aveam să descopăr o lume care ni se prezintă în fiece zi într-un așa-zis ambalaj frumos, acea piază rea, pisica neagră ridicată sus în vârf gata să ne intre în inimi și să ne umbrească cu nestematele ei puternic luminoase.

“ […] unii zic că chimaera, ca un duh rău ce se dovedise, nemaivând cum să păcălească pe nimeni, se făcu nevăzută, întorcându-se în iadul de unde a venit […]”. 

Un castel în susul dealului care își așteaptă cavalerii cei mai voinici pentru a scapă regatul de monștri, balauri și toate primejdiile lumii văzute sau nevăzute. În primele cinzeci de pagini ale cărții m-am întors în timpul unui Basarab cel Negru, domnul Valahiei Mari de care nimeni nu auzise, dar care deținea o emblemă, “cu dibăcie ticluită”, și considerată de sfatul vremii a fi un fals cu care deținătorul avea să treacă triumfător în serile vreunui foc de tabăra.

Ce mai mit și ce mai carte! În România bag seama că încă se mai preferă scrisul frumos și legendele vii!

Și cu adevărat, unii oameni trebuie să vadă întâi întunericul pentru a recunoaște lumina din prima. Și nu e acel luminiș la îndemna oricui, ci este unul care îndemna doar pașii fermi, pașii curajoși care nu s-ar da în lături de la nicio provocare. Nu e vorba de acel viteaz apărut la final de luptă ori acel samaritean care se mândrește cu ceea ce nu are de fapt in inima, ci este povestea unuia care a cunoscut cândva demult frica. Amorțeala aia care îți taie respirația și îți scoate sufletul pe gură. Așa cum ar face preotul cu duhul rău la exorcizări, chimaera, doar că frică nu scoate din noi ce e mai rău, ci scoate bunătatea noastră. Și o vezi cum dispare într-o negura a timpului trecut și dusă este. Ne scoate pe ochi încrederea și pe urechi cuvintele duioase. Ne usucă trupul și ne lasă fără vitalitatea tinereții. Și povestirea continuă dintr-o linie gravă și eroică specifică legendelor într-una pe fundalul unui clopot sau a unui urlet caracteristică goticului.

Acțiunea cărții se află între o realitate și un fantastic închipuit ori ușor exagerat, lăsat la liberă interpretarea a cititorului, așa cum însuși autorul ne îndeamnă să facem. Între ceea ce s-a întâmplat și ce urmează, între ceea ce ne închipuim sau este real există o linie atât de subțire, pe care nu o putem vedea mereu cu ochiul liber, dar care ne conduce spre lumile despre care bunicii noștri ne-au povestit în copilărie, despre care am citit ori a fost o reverie la ceas de noapte.

Plusuri

• este o lectură ușoară, care îmbină elementele realistice cu cele de fantasy ori science-fiction;
• un eseu, la finalul cărții, în care sunt explicate elementele realiste și fantastice în literatura de la noi;
• coperta bună.

Minus

• se citește în maxim trei ore.

Recomand cartea „Umbrele Transilvaniei”, deoarece reprezintă un exemplu de literatură de calitate și aceasta ne demonstreză că scrisul la noi, în România încă trăiește.

Lectură plăcută să aveți!