Născută în primăriul anului, Simona Poclid este una dintre scriitoarele contemporane din România, care a reușit să cucerească în egală măsură pe cititori și scriitori, și care, neostenit, aduce în atenția publicului că realitatea este un fapt omenesc, unul supus eșecului și rutinei. În absența virtuții, ființa umană uită să se mai privească și tinde spre efervescența lumii. Uită să își mai croiască un drum de sine stătător și se agață de rămășițe preconcepute, lipsite de substrat. Scriitoare Simona Poclid pune accent pe frumusețe și simplitate, în cel mai complex mod cu putință. Reinventează crezul nemuririi, potențat de naturalețea cu care ne prezintă circuitul Viață-Moarte-Viață. De orientare expresionistă, opera poclidiană reliefează realități psihologice și spirituale, și nu încearcă să surprindă stări exterioare dinadins. Adeseori, într-un stil kafkian, scrierile sunt pregătite întocmai pentru scena lumii. O scenă cu o cortină dintr-o catifea roșu-pudrat, grea, lungă, într-o sală, așa ca pentru oameni mari, „in stricto sensu”, iar personajele cu trupurile dematerializate precum formele de dimensiuni giacomettiene, sau rubensiene, se preling rând pe rând, în mișcări plastice. Fascinația morții, zborul, marea, lumea ca teatru, iubirea s.a. constituie motivele ori situațiile arhetipale în baza cărora întreaga operă se centrează, identificându-se ca temă literară condiția ființei umane de a renaște din propria cenușă, de a reconstitui drumul oaselor, se contopește cu nevoia continuă a omului de geniu, ignorat de către societatea grotească și forțat să trăiască în lumea oamenilor, să își scârjelească cu degetele sângerii propriul destin. Într-un alt registru, Simona Poclid pictează o lume alb-negru în culorile vieții, dând o altă conotație morții, singurătății, durerii, timpului, omului, visului, adevărului, fericirii, dragostei, nimicului s.a., apropie de perfecțiune fiecare nou înțeles al existenței. Cumva reușind, într-o manieră minimalistă, să creeze fiecare compoziție, cu măiestrie artistică. Scena ființei umane este șubrezită de neputință, cu multe ascunzișuri, dar poate fi și una strașnică. Profunzimea o poate ajuta să se caute pe sine ca și cum ar căuta întreaga lume. Atunci, podeaua nu ar mai scărțâi, iar spectatorii nu ar mai grăbi finalul.