Dacă ar să îmi număr toate opririle de până acum, toate gândurile care doar au scăpărat, toate visele care au dat să prindă aripi și nu au zburat nicicând, aș pune, mai întâi, în locul lor câte o cruce și m-aș grăbi, căci drumul e lung. Aș elogia-o pe prima. Copilăria. A început brusc, odată cu nașterea, și s-a sfărșit într-o zi din anul 2,3,4 de existență, ce contează aceasta? Atunci am dat foc la tot ce era încă verde și poate neînflorit. Dar nu asta mi-a omorât copilăria, ci faptul că nu am avut puterea să fac nimic, să salvez ce se putea salva, să strig după ajutor, să refac ceea ce am distrus. Am încercat să nu mai înțeleg și astfel am uitat. Dar a uita nu e totuna cu a ierta, și asta îmi dă bătăi de cap, oprită fiind de ani buni la prima mea cruce..

Continuarea în cartea „Caietul recunoștinței. Însemnări.”