Casa amintirilor

 

Cei care nu vor să își amintească

trecutul, sunt condamnați să-l repete

 

Sădește-ți semințele acolo unde sufletul a poposit și nu a mai vrut să plece. Acolo unde inima ta a plâns și nimeni nu a fost auzit-o. Îngrijește-ți apoi grădina și mulți or să se minuneze de ea. Atunci orice strădanie a luat sfârșit, căci naturalețea nu are nevoie de nicio mască pentru a fi placută..

 

Acasă este locul în care sufletul nostru se cuibărește pentru a se odihni ori pentru a fi mângâiat.

În acele momente, inima mea nu simțea acea așa-zisă siguranță care mi se înfățișa ori poate că depărtarea mă făcea să simt răceala cu care mă priveau acei ochi dreptunghiulari. O gura imensa mi se părea ușa. Nu știați că unele case ajung să ne înghită? Pe unii dintre noi ne prind așa tare sub adăpostul lor încât toată ziulica nu facem altceva decât să lenevim, unii cu o carte în mână, iar alții șterg praful. Nu știu să vă spun pe care dintre cele două le prefer. Recunosc, le-am încercat pe amândouă și nu aș putea să renunț la una în detrimental celeilalte. Așa priveam la ușa care mi se arata din ce în ce diformă și care îmi spunea atât de multe lucruri de nu am înțeles mare lucru. Avea de gând să mă înghită și ea ori mă invita la un ceai să stăm la povești. Îmi placeau ceaiurile târzii și cărțile pentru copii cu al lor final predictibil. Am încercat să-mi apropii urechea și să aud măcar o propoziție.

Un scârțâit se auzi, repezit de ușa trântită. În fața mea apăru un bătrânel, cred că de un metru jumătate înălțime, care avea o barbă precum barba lui Barbă Albastră (vă recomand să citiți despre acesta în cartea “Femei care aleargă cu lupii” de Dr. Clarissa Pinkola Estes). Asta îmi trecu prin cap. Nu era întocmai prințul fermecător care avea să mă convingă să intru cu el în palat și acolo să rămân până ce moartea ne va despărți. Casa arăta ca un morman de lemne răvășite și călcate de timpuri, dar în drumul nostru am întâlnit de multe ori suflete frumoase care nu purtau acei pantofi roșii. Eu am avut norocul să întâlnesc multe suflete care dansau în libertate.

Bătrânelul îmi făcu un semn din mână și mi-am apropiat urechea de mustățile lui.

• În sfârșit, ți-ai amintit.
• De dumneata? Nu. Nici nu te cunosc.
• De tine vorbeam.

Să îmi amintesc de mine? Eram cât se poate reală, el poate prezenta unele dubii, dar am simțit cum mustatile cârlionțate mi-au atins obrazul, era real și el. Sau poate visam, căci iarba din împrejurimi  avea o moliciune care te atrăgea.

• Nu intrii?, mă întrebă.
• Să intru în casa dumitale?

Îmi zâmbi și îmi întinse mâna, apropiindu-și capul de inima mea. Atunci aveam să simt ce n-am simțit nici când mă chinuiam să trec acel pod ori să urc acest munte. Atât de multă durere, de ochii îmi ardeau și sufletul o luase la fugă pe câmpii ori poate chiar coborâse muntele și îl urcase din nou. Și totul se derula în capul meu cu viteza unui film dat pe repede înapoi. Dacă aș fi avut un buton l-aș fi oprit, știți voi în ce moment, și l-aș fi aruncat pe fundul mării.

• Hai, se răcește ceaiul.
• Ceaa-iul?
• Da, ceaiul tău favorit.

Îmi aminti de-un vechi amic, care îmi spusese cândva că noi oamenii avem obsesiile noastre, dupa ce i-am dat să-mi citească unul dintre manuscrise, iar pe mine Dumnezeu m-a uitat la ceaiul de la ora 5.

Făptura pe care o întâlnisem era un omulet cu o barbă așa lungă că atunci când se întoarse să deschidă din nou ușa și-o ridică precum fac prințesele cu trena.  Avea elenganța fetelor care mergeau cu „cartea pe cap” și cuvintele unui vrăjitor, căci am intrat sub adăpostului său. Ușa se închise în urma mea, trasă parcă de un arc. Am întors capul și nu am văzut arcul, dar nici piticii din Albă-ca-Zăpada. Mă așteptam ca povestea să continue astfel. M-a îndemnat să iau loc pe unul dintre scaunele pe spetează înaltă la o masă în formă de trapez. Ce sens avea o astfel de formă la o masă? Constat că ședeam pe latura îngusta a acesteia. În fața mea, de cealaltă parte a mesei se afla un maldăr de cărți, așezate la linie și un caiet deschis pe care nu era încă scris nimic. Așa se vedea de unde mă aflam eu. Sau poate și scrisul avea să fie unul invizibil.

• N-ai scris nimic demult, îmi spuse în timp ce veni cu ceainicul cu apă fierbinte.
• N-am scris pentru că..
• Pentru că nu ai avut despre ce să scrii?
• Nu, pentru că..
• Pentru că nu ai avut timp?
• Nu, pentru că..
• Pentru că te-ai luat cu treburile casnice?
• Nu, pentru că..
• Pentru că nu ai mai citit demult?
• Nu, pentru că..
• Pentru că..?
• Da, ai dreptate. Toate la un loc.

Își strânse buzele precum o rață și se întoarse cu spatele la mine, căutând prin dulap. Cred că ceaiul meu preferat nu-l mai găsea. Căuta, aruncând, rând pe rând  câte-o cutie goală.

Într-un final dădu peste ceva, căci își ridică mână, exclamând:

• Ahaaaaaa, asta era!
• L-ai găsit?

Ridică capul spre mine, cu sprâncele ca niște streșini.

• Ce să găsesc?
• Ceaiul?
• Ceaiul? A, da ceaiul îl ai deja în fața ta de-un sfert de ceas.

Va urma..

Sursa fotografie: http://citestealtfel.ro/traieste-altfel/travel/15-locuri-abandonate-pe-care-trebuie-sa-le-vizitezi