Dacă ar fi să îmi număr toate opririle, toate gândurile care doar au scăpărat, toate visele care au dat să prindă aripi și nu au mai zburat nicicând, aș pune, mai întâi, în locul lor câte o cruce și m-aș grăbi să o iau din loc, înapoi.

Știați că iertarea este piesa lipsă din amintirilor noastre? Mi-a fost atât de simplu să uit și atât de greu să înțeleg că uneori nu este îndeajuns doar de aceasta. A uita nu este totuna cu a ierta, și asta îmi dă bătăi de cap, oprită fiind de ani buni la prima mea cruce.

Bătrânelul m-a luat de mână și m-a tras spre ușa de la ieșire. Pesemne mai avea ceva magic, bine ferecat în pădurea din spatele casei. Mă privea cu acea blândețe pe care am zărit-o cândva demult la bunica mea, puteam să jur că era ea dacă trupul nu era îmbrăcat de ținuta unui omuleț cărunt și cu o barbă a cărei lungime era mai mare decât înălțimea. Aceiași ochi îi are mama, dacă stau bine să mă gândesc ori de câte ori mă mângâie și îmi povestește câte ceva. Simțeam căldura mâinii lui ca pe o atingere delicată care îmi vorbea de singuranță, bucuria prezentă și naturalețe. Îmi soptea cu sunetul unui pian ale cărui clape erau atinse de note joase, suflând spre mine aer verde de primavară târzie. De câmpii pline cu maci și grâu, de iarbă deasă și răcoroasă.

Mi-am închis ochii și m-am văzut întinsă în iarba proaspăt crescută; obișnuiam să fac asta când eram micuță. Mă uitam la cer, la norii ale căror forme întâlneau pasaje din cărțile cu care mă încântau cei dragi în fiece seară. Am văzut palatul în care a ajuns Jack, și parcă l-am văzut cum mi-a făcut cu mâna de acolo de sus. Tânjeam la înaltul acela și îmi imagineam o lume plină de nori albi și pufoși, în care toate ființele pământului, chiar și cele mai mici conviețuiau în deplină armonie. Într-o zi mi-am confecționat chiar un avion cu care aveam de gând să zbor. Mă amuz de aceasta, și chiar mă miră, căci azi înaltul îl privesc cu alți ochi. Când am realizat că nu pot zbura cu acel avion, mi-am construit un castel de nisip, cu multe încăperi și toate goale. Aici pe pâmant era acel castel. Un loc mare, în care să fiu doar eu, departe de zgomotele care se auzeau din încăperile mici. Dar a-ți imagina nu e tot una cu a trăi. De unde avea să știe un copilaș? Căutam prin toate locurile luminoase, bâjbâind. Luminile nu sunt pentru toata lumea, nu pentru cei care nu vor să se confrunte cu realitatea.

• Respiră!, mă îndemnă Bătrânul.

Respiram în reprize scurte, iar tot aerul care intra îmi lovea pieptul cu putere.

• Respiră adânc și ține. Apoi scoate-l ușor și numară de la 100 înapoi. Imaginează-ți fiecare cifră cum se desprinde ca dintr-un șireag și cade, rostogolindu-se în spațiul din fața ta. Apoi simte vântul plăcut de primavară. Acesta îți atinge fata și îți sărută obrajii și fruntea, și ochii tăi se deschid pentru a se întâlni cu cineva drag..

Va urma..

Sursa fotografie https://pixnio.com/ro/peisaje/iarba/lunca-gazon-macro-camp-iarba-peisaj-cer-natura