(…) dădea să ne repete ultima frază, „Pământul costă mai mult pentru o groapă decât să cultivi ceva pe el”. Și dacă ar fi ajuns în satul acela cu ceva timp în urmă, poate biata Agripina își îngropa soțul creștinește. 
– Povestea cu Fefeleaga nu se termină aici, continuă femeia.
– Dar spuneai că o cheamă Agripina.
– Ce mi-e Fefeleaga, ce mi-e Agripina? Toate au sfârșit la fel. Zilele trecute m-am întâlnit cu o fosta colegă de liceu. După chip mi-am dat seama că ceva nu este în regula cu ea. O întreb: ce s-a întamplat, dragă, de ce ești așa răvășită?
– Ce pățise?, am întrebat, încercând să grăbesc isprăvirea tuturor nenorocirilor.
„Mi-a murit soțul acum câteva zile și nu am avut niciun ban de înmormântare. Poți să crezi cât costă să închei socotelii cu viața asta? Noi n-am avut atâția bani de cheltuială întreaga viață. Ce să mai zic de concedii la mare ori la munte? Și ei cer mii de euro pentru o groapă normală., îi spuse femeia îndoliată.”
– Numai gândiți-vă, dacă avea asigurare nu trecea prin tot necazul ăsta costisitor și era acoperită pentru toate cheltuielile de veci.
– Toate exemplele dumitale se rezumă numai la acel ultim sfârșit, bag de seamă, îi mărturisi colega mea de birou. Sunteți foarte negativistă.
– Păi, pentru acel moment este și această asigurare. Rupem răul din rădăcină, cum s-ar spune.
Se ridică numaidecât de pe scaunul și scoase maldărul de documente pe care le semnase. Toți beneficiarii de asigurare de viață din ultima perioadă zăceau acum pe mobilierul din fața noastră. Oare câți dintre ei încă nu își sfârșiseră existența aceasta și nu păgubiseră firma de asigurari cu cele câteva mii de euro pentru o groapă normală?, mi-am zis în sinea mea.
– Nu a murit nimeni încă, dar nu strică să aveți o poliță. Nu se știe nicicând când ne vom întâlni întâmplător și o să plângeți că marmura a fost prea scumpă și ați ales lemnul cel mai ieftin sau o veche groapă a vreunui rude decedate de cel puțin șapte ani. Așadar, ce spuneți, semnăm polița acum?, și ne zâmbi cu gura până la urechi, așezându-se și mai confortabil.
Mă uitam la femeie și în mintea mea se năzari scena din gravura lui Michael Wolgemut în Liber Chronicarum a lui Hartmann Schendel, ediția Numberg 1493, când trei scheleți se mișcau într-un dans frenetic și grotesc. Unul cânta la un instrument și un altul era invitat să ia parte la întregul spectacol, dar măcar păreau fericiți, și m-am întrebat: la ce folos o poliță, dacă toți ne îndreptăm spre o viață veșnică negarantată de nicio hârtie pământeană? Mi-o imaginăm pe asiguratoare cum lua locul unuia dintre scheleți și dansa ca o dezmățată, aruncând toate polițele alea în sus și rugându-se ca nimeni să nu moară în timpul așa-zisului ei mandat.
– Cui i se croiește rău, rău îi merge, am rostit și am poftit-o pe femeie afară.
– Haa! Ce vrea să însemne aceasta?(…).  Vă mulțumesc!