[…] Stătea precum greierul care urmarea cu privirea fiecare mișcăre a furnicii, dar niciun gest nu l-ar fi trădat că ar vrea să se ridice, să arunce paiul din gură și să își așeze mai bine pălăria pe cap pentru a da o mâna de ajutor. Agripina, consoarta lui nu scoatea niciun un cuvânt la nimeni, că nu cumva să se facă de ocară și oamenii să o arate cu degetul și pentru asta. Înfățișarea nu a reușit nicicând să fie una în favoarea ei. Aveam un nas acvilin, iar sprâncenele îi erau stufoase precum ștreașinile caselor îndesate și sărăcăcioase, iar ochii ei adânciți în obite păreau a unui chip alb, cadaveric și nu a unei femei proaspăt căsătorite și care nu avea mai mult de patruzeci de ani.
Unoeri era oprită de preotul satului pentru a o întreba cum îi mai merge și dacă acum, de când s-a căsătorit, este mai liniștită și poate să se ocupe doar de gospodarie, ca bărbatul ei să meargă la câmp.
– Sunt mai bine, părinte, îi răspunse.
– Dar pari obosită. Și oamenii spun că mergi mai des la iarbă decât înainte.
– Știi cum e lumea, părinte. Mereu găsește nodul acolo unde nu dai de stufăriș și acul când nu există fân. Nu poți să îi mulțumesti pe toți.
– Așa este, fiica mea. Mergi cu Domnul!
– Doamne Ajută, părinte!
Și își văzu de drumul ei agale, trăgând de căpăstru asinul. Niciodată nu o vedeai suită în cotigă, mergea mereu pe lângă ea pentru a nu pune o povara în plus pe umerii bietei vietăți. Căsuța se putea zări cu ușurință, căci era așezată pe un mic deal la periferia satului, și părea că un punct minuscul comparativ cu casele răsărite din împrejurimi. Ajunsă în fața curții, de fiecare dată trebuie să facă un semn asinului pentru a se opri și a deschide porțile mari, pentru ca apoi să intre împreună. Îi desfăcea hamurile și îl îndemna să meargă spre umbrar pentru a se odihni. “Ți-o fi ajuns și ție atâta trudă!”, rosti aplecată cu capul spre fruntea lui și îi dădu o îmbrățișare. După se apucă să scoată iarbă din căruță și bucură mai întâi porcii cu ea, aruncând câteva grăunțe și celor câteva găini și rate pe care le avea în bătătură.
– Veniși târziu și azi, se auzi vocea bărbatului. N-ai gătat până acum nici terciul. De câteva ceasuri bune îmi mut paiul asta când pe stânga, când pe dreapta, provocând mai mult ciuda stomacului. Știai că nu îl poți înșela mult timp? Auzisem la micul ecran că poate fi dus cu zăhărelul dar nici din ăla nu mai există de când copiii îl mănâncă pe pâine. Inmoaie bucățile vechi în apă și pun zahăr pe deasupra. De când risipa asta? Nu știu că sunt vremuri grele și eu stau cu burta goală, așteptându-te să îți faci apariția cu imitația aia de cal, care nu poate căra decât iarbă, căci tu tot vii pe lângă el? Mă luară la rost vecinii de ce nu merg cu tine la câmp. Păi, cum să merg dacă el nici pe ține nu te poate cară, tu crezi că eu pot bate atâta drum pe lângă cotigă când e soarele mai fierbinte pe cer?
– Bărbate, ai dreptate când e soarele pe cer în miezul zilei e bine de stat la umbră că nu cumva să te prindă și oamenii să creadă că în loc să stai la adăpost, tu ești la câmp să îmi vii de ajutor! Ca nu care cumva să te ridici de acolo, că altfel pierzi gustul paielor de grâu și mămăliga pe care o vei arunca în desagă goală nu îți va cădea tocmai bine și când vei pune capul jos, gândurile te vor năpădi și nu vei putea adormi de grija zilei de mâine și de arșița de care trebuie să te ferești pentru a nu face vreo insolație. Lasă copiii să mănânce măcar ei au o justificare, pe tine cine te reține pe prispă în fiece zi din săptămână?
– Păi, nu e loc de noi în tărăbuță și cum să mă târăsc atâta drum pe jos? Animalul ăla neisprăvit nu te cară nici pe tine, darămite să mai rămână loc de doi!
– Mă duc să gătesc terciul, ridică-te și adună copiii de la drum. Fă și tu ceva în casa asta!
Anii au trecut și copiii Agripinei și ai lui Ilie crescură și acum puteau să își ajute părinții în gospodărie, și mai târziu la muncile câmpului. Bărbatul se usca pe zi ce trece mai mult, precum brazda neudată în bătaia vântului de iulie ori precum roșiile puse la soare, de la atât stat, iar femeia trebăluia când în gospodărie, când mergea la iarbă ori adunat coceni pentru iarnă și tot nu reușea să agonisească ceva în plus. Mâncarea era puțină, truda peste măsură și gurile multe de hrănit. Când s-a măritat maică-sa i-a dat toată zestrea pe care o strânsese în timpul vieții, dar și cu o generație în urmă, o ladă plină de vechituri bune de pus pe dedesuptul cuverturile ca patul să pară mai primitor atunci când avea să se odihnească. Și-a zis când l-a întâlnit pe Ilie că zilele ei de muncă vor fi de acum împărțite căci va găsi un sprijin în uniunea lor. Sprijinul avea să o întâmpine negreșit în fiecare seară în pragul ușii, punându-i chiar și o piedică, la propriu, dacă nu cumva mămăliga nu era gătată la orele șapte ale serii. Unoeri îmbrâncită pentru încurajare, așa ii zicea a doua zi dimineață bărbatul pentru a-și explica comportamentul. Alteori că pașii înainte sunt mereu bineveniți mai ales când ei nu au nici măcar mălai îndeajuns ca să mai poate spune că beau apă după ceva. Și cum niciun necaz nu vine neînsoțit, într-o zi Ilie se îmbolnăvi de friguri — așa s-a exprimat doctorul — și se prăpădi până să ajungă ajutoarele în sat. Atunci tot satul începuse să o compatimeasca pe Agripina căci rămăsese singură cu doi copii.
– Chiar așa, azi se mai poate muri de friguri când medicina a avansat atât de mult?, se întrebă unul dintre săteni. (…)”, continuarea în cartea „Dincolo de aparențe”, partea a II-a. Vă mulțumesc!