Capitolul 2. Pasaje
| On sept.16,2018
Dacă ar fi să îmi număr toate opririle de până acum, toate gândurile care doar au scăpărat, toate visele care au dat să prindă aripi și nu au zburat nicicând, aș pune mai întâi în locul lor câte o cruce și m-aș grăbi să o elogiez pe prima, căci drumul e lung.
Copilăria.
A început brusc, odată cu nașterea, și s-a sfârșit în anul doi, trei, patru de existență, dar ce mai contează asta? Atunci am dat foc la tot ce era verde și încă neînflorit. Dar nu asta mi-a omorât vlăstarul, ci faptul că nu am avut puterea să fac nimic, să salvez ce se putea salva, să strig după ajutor, să refac tot ceea ce am distrus.
Am încercat să nu mai înțeleg nimic și astfel am uitat. Dar a uita nu e totuna cu a ierta și acest gând îmi da bătăi de cap, oprită de ani buni la prima mea cruce.
Un dor de drum mă cuprinsese în zilele ce au urmat, așa că am luat-o ușor spre prima idee care mi se înfățișă. O văzusesem cu ochii minții ca pe un plan mic, dar efectul avea să îmi lumineze calea.
Actul de voință izvorăște din dorința puternică de a ne atinge obiectivele propuse. Acesta este și mai mult încurajat de nevoia de schimbare și de adoptarea unui stil de viață benefic.
Primii pași i-am făcut, însă nici următorii nu vor fi în grabă, ci cu multă băgare de seamă. Se spune că orice hop reprezintă dovada unui progres, dar nu orice urcuș poate să ne bucure vederea, să ne aducă împlinirea mult așteptată. Sau poate că da; niciodată nu vei ști ce se află dincolo de neprevăzut.
İnima m-a luat de mână și m-a condus spre cea cea mai grea dintre alegeri, întrebându-mă:
- Ce îți dorești cu adevărat?
İ-am răspuns fără ezitare:
- Îmi doresc să fac pace cu mine însămi și să iubesc.
Mă privi mirată:
- Și cum ai de gând să faci toate acestea?
- Cu răbdare, încredere și cu privirea îndreptată și spre ceilalți.
- Îți ceri prea puțin..
“Hmm..ciudate vorbe și ce mai munte!”, îmi spun în sinea mea .
Și vocea nu se mai auzi. M-am trezit în fața unui pod care făcea legătura între mine și un munte verde și înalt. În jos un hău nemaivăzut. Îmi arunc ochii încă o dată spre semețul urcuș, în timp ce puntea se balansa, subțiindu-se și mai mult cu cât încercam să o prind cu privirea până la capătul celălalt. În încercarea de a opri din freamăt bârnele, un fior rece îmi trecu prin corp și mă trânti la pământ. Îmi simțeam trupul amorțit și o frică groaznică mă cuprinse. Gândurile se mișcau cu repeziciune și repetau în cor același temeri:
“Pleacă de aici, nu vezi că este greu și vei cădea? Ți-e teamă și nu vei reuși, chiar dacă te vei ține strâns cu mâinile de legături și vei merge cu ochii închiși. Și dacă vei ajunge, ce vei face acolo? Poate nu este nimic și va trebui să te reîntorci. İar atunci pe unde o vei face? Pe unde ai venit? Ești o fricoasă..și vei cădea. Noi nu vom avem cum să te ajutăm, ascultă-ne și întoarce-te acasă. E mai comod și ești în siguranță.”
Ramăsesem cu gura cascată, precum un copilaș în fața curiozităților, luând în joacă cuvintele de mai devreme, dar nu și gândurile mele. Așadar, am făcut cale întoarsă.
“Dar oare ce este acolo? Dincolo de toată primejdia înfățișată? Oricum nu am cum să trec puntea. Sunt o fricoasă.”, mi-am zis în sine, mergând agale. Mi-am mai aruncat din nou ochii în spatele meu, spre imensitatea minunată și apoi spre fricile mele. Până la urmă muntele nu avea să plece nicăieri, dar nici temerile mele nu aveau alt plan. Mă țineam atât de strâns de bârnele instabile de la simțeam cum îmi intrau sub piele și făceau corp comun cu palmele. Precum un basorief, prinsă de funile groase care miroseau a nimicul acela de început și privită din fiecare unghi de spectacolul naturii. Mă făcusem una cu podul și el acum urma să fie singurul mijloc prin care ajungeam la muntele din fața mea. Fiecare pas îmi demonstra că oricât de ancorată eram de funia groasă cu atât fricile aveau să îmi răspundă ca niște ființe ignorante. Cum nu știți cum fac ignoranții? Îți răspund cu aceeași întrebare prin niciun cuvânt. M-am lovit de zidul ăla de atâtea ori și încă îl mai resimt în sufletul meu ca pe un plumb care apasă și nu mă lasă a prinde aripi. Iar m-am pricopsit cu o colivie de aur care nu îmi aparține dar pe care am cerut-o, prin indulgența neștiinței. Prin îmbrățișarea unui întuneric care nu este al meu dar căruia i-am văzut lumina de la capătul tuturor capetelor. Mi-am depășit condiția prin fiecare cuvânt pe care l-am rostit în apărarea celorlalți și cu fiecare faptă bună îndreptată spre cei neputincioși. Dar cine ar fi văzut lucrurile altfel din punctul în care mă aflăm? Se prinseseră de mine toate fricile lumii și toate gândurile bune se lipeau de ele precum niște bule efemere de aer. Mă cufundam să îmi aflu întreaga greutate și să ies de acolo conștientă de prezența și rolul meu pe acest pământ. Dar care pământ atât timp cât existența mea era suspendată și în josul ei era hăul și în sus un cer mai infinit decât în alte zile. Nu parcursesem nici măcar un metru de lemn și funie și mă uitam la ce lăsam în urma mea. O pajiște care mirosea o florile de ieri, proaspete cândva, dar care azi emană miros puternic și stătut de verde și pământ. Mireasma morții este atât de puternică că îți taie răsuflarea și se oprește la granița țărmului și nu îți dorești încă acea barcă de pe râul Lethe căci se mai simte mirosul ăla trecut și plăcut. Mă vedeam ca o stână de piatră, o siluetă pe piciorange care privea când în față, când în spate. O biată ființă intermediară, care răspundea mecanic la orice întrebare:
- Ai de gând să continui sau să tot privești?
- Continui să privesc.
- Să privești încotro?
- Oriunde mai pot vedea, le-am răspuns gândurilor.
- Dar în spatele tău e doar deșertăciune.
- Poftim?
- În spate nu se află nimic.
- Pai, și viața mea. Tot ce îmi place să fac, tot ce iubesc?, începusem să mă dezmeticesc.
- Viața ta, Marianne, e în fața ta.
- Și pajiștea? Toate acele flori? Și locul acela de unde am privit la munte ca la ceva de neatins, toate acestea ce sunt?
- Trebuia să ai punct de plecare. Putem fi oricând pe drum, dar nu tot timpul pe drumul nostru. Ai ales punctul ăla cu bună-știință. Nici să nu îți treacă prin cap să ne mai neliniștești cu întrebările tale inutile: de ce de acolo si nu din alt loc!?, îmi scălâmbâiară vocea.
- În tot acest timp am trăit doar pentru acest moment?
Și m-am întors spre visul meu semeț și m-am văzut din nou urcând pe acel munte cu aceeași îndârjire de parcă parcurgeam acea pajiște deschisă de mii de ori cu privirea, într-un timp care se dilata și deveneam ușoară. Păream într-un spațiu în care timpul nu mai exista iar oamenii se întâlneau unii cu alții fără a se răni, dar și fără a mai putea vorbi vreodată unii cu alții. Cât timp îi trebuie unui om să se piardă pentru a se regăsi? Și nu exagerez când spun că la mine a durat treizeci de ani ca să înțeleg că orice pas, indiferent că este făcut cu viteza melcului, contează mai mult decât orice victorie care se manifestă ca un foc de artificii. La ce folos toată agitația din lume, dacă ea nu a cunoscut nici început, nici un sfârșit adevărat? De câte ori inima mi-a tresărit astfel a fost din cauza emoțiilor neîncrederii și nu că a simțit ceva real, de câte ori sufletul mi-a plâns a fost din cauza nepăsării mele și nu că ceilalți mi-ar fi făcut rău. De câte ori brațele ori picioarele mă dureau nu a fost de la muncă ci din cauza ignoranței. Nu am ajuns în fața podului din cauza unei consecințe ci din cauze naturale. La fel ca și moartea la care toți visăm. Să fie naturală, la o vârstă cât mai înaintată, poate că așa mi-am vrut și etapă asta de mijloc, numită atât de dramatic: maturizare. Și dacă nu am voit-o așa, cineva tot a cerut-o. A făcut un lucru negândit și a considerat că nu mă voi prinde. Și poate că nu avea să îmi dau seama nici acum de ce mă încăpățânez să văd un altfel de ieri și de fiecare dată îmbrățișăm începutul ăla ca pe o binecuvântare. M-am uitat încă o dată în spatele meu și am văzut deșărtăciunea cu ochii cei noi, deșertăciunea de care vorbeau gândurile. În spatele meu pe un verde deschis, plin de flori puternic înmiresmate erau numai cruci. Prima cruce pe care am putut să o zăresc cu privirea a fost cu treizeci de ani în urmă. Era o cruce mare. Cel puțin așa se vedea de pe marginea aceasta care se unea cu poalele muntelui printr-un fel de caldarâm format din multe lemne și o funie lungă și groasă, răsucită în multe feluri. Era o cruce cât toate zilele de post de peste an.
- Ai văzut cine este acolo?, mă întrebară.
Încercăm să ajung cu privirea și parcă îmi vedea trăsăturile, însă nu îmi semănau întru totul. Ce-i drept, nu am văzut nicicând prea bine de la depărtare. Am aruncat încă o privirea, țintind cu toată forță. Acum eram pe țărmul sigur, nu mai mă aflăm pe acele scânduri instabile.
- Da, e cineva mic, ghemuit. Cu privirea în pământ, dar nu pot vedea mai mult.
- Apropie-te!.
Am mers cu sfială sper crucea cea mare din spatele tuturor și am văzut o fetiță cum plângea cu fruntea lipita de pământ.
- Hey, de ce plângi? Ești în siguranță acum.
Fetita a dat să își ridice capul și când mi-a zărit picioarele s-a întorc la ale ei într-o clipită.
- Mi-am promis că te întorci, iar cuvintele ei erau însoțite de pauze lungi și întrerupte din cauza plânsului.
- Îmi pare rău, dar mă confuzi. Dacă îți promiteam ceva, mă țineam de cuvânt., am asigurat-o.
- Nu, nu te-ai mai întors din acea zi în care ai promis.
- Te rog, nu mai plânge și ridică-te. Nu te-aș fi abandonat nicicând.
Se ridică în unul dintre genunchi, apoi mutându-se pe celălat se ridică și dădu se întoarcă spre mine. Își șterse, mai întâi ochii cu podul palmei și privi. Păream un munte de om peste trupul firav al copilei, iar ochii mei uimiți o căutau de susul cel sus până josul adânc. Copila cu ochii în lacrimi, cu față rotundă, cu două cozi scurte și rochiță-sarafan îmi întise mâna și mă lua cu ea dincolo de acea încrucișare.
- Vino, nu îți fie teamă, să îți arăt că știi despre de vorbesc, și ochii ei priviră în sus la imensitatea trupului meu.
- Hai, i-am zis.
- Nu îți dai seama nici acum cine sunt?
- Nu, dar dacă vreodată mi-ai fi cerut să am grijă de tine, aș fi făcut-o.
Și m-a dus să miros din nou câmpurile de mușețel, la râul pe care îl vedea ca pe cel mai mare topogan, m-a dus prin grâul aproape de seceriș și macul încă înflorit, la vița de vie săpată cu cazmaua și recolta ei neculeasă încă, spre stupul de viespii care îmi marcau trupul în fiecare august, spre toate insectele acelea pe care le scoteam din bazinul de apă pentru a le salva, la grădina de flori și zarzavaturi care se întindea în linii paralele, la trandafirii de dulceață de lângă gard. Acel miros de tradafiri de-un roz putrat și a căror mireasma o purtăm cu mine chiar și în zilele târzii de toamnă. La iarnă care acoperea căsuțele și lăsa doar fumul de la horn să se întrezărească prin dealurile albe, răzlețe înșirate în acel sat.
- Tot nu îți amintești?
- Ce anume?
- De mine?
- Nu, ți-am mai spus. Dacă aș fi promis, m-aș fi ținut de cuvânt.
- Ai băut din Lethe deja?
- Nu știu despre ce vorbești. Îmi amintesc că mă aștepta o barcă la capătul unui țărm însă apoi am privit în spatele mele și am zărit curcea la care tu plângeai. Apropo, de ce plângeai? Lumea ta este așa frumoasa. Nu ai motive.
- Crezi că mereu a fost așa?
- Da, la cât frumos te înconjoară nu ai niciun motiv să fi tristă.
- Vino, să îți arăt și umbrele. Vrei?
Nu avea cum să mă împotrivesc căci fata mă trăgea cu atât de multă forță spre opusul lumii și mă roti ca într-un vârtej de tornadă. M-am trezit pe jos precum Dorothy, în căutarea drumului pietruit spre țara lui Oz. A trebuit să mă mulțumesc, pentru început cu un întuneric și un ascunziș sub masă. Vocile celor din jur tăiau fiecare cuvânt păciuitor și mi-aș fi dorit să scot capul și să potolesc spiritele, dar fetiță îmi atinse mâna și mă lua în brațe:
- Șșttt, nu se mai opresc până spre dimineață. E mult prea periculos să ieși, nu vor ști cine ești. Stai aici și ascultă-i doar.[…]
Pasaj din prima partea a Capitolului 2 numit „Podul voinței. O călătorie adevărată”
[…] Mi-am pus cele trebuincioase într-un rucsac pe care obișnuiam să îl iau cu mine, când îmi cărăm materialele spre orele de curs. Câteva borcane și niște pensule mâncate parcă de molii îmi erau muniția grea pentru a începe eboșa unei naturi moarte ori statice. Și așa a stat câteva zile la rând. Pregătit pentru un drum atât de lung pe care încă nici nu îl puteam vizualiza cu puterea minții, darămite să îi fac o schiță pe una dintre foile pe care le țineam în brațe, sub cartea pe care o citeam. “Umbrele Transilvanie” era titlul ei. Mituri și poveșți adunate sub nouă titluri diferite. În cele 150 de pagini aveam să descopăr o lume care ni se prezintă în fiece zi într-un așa-zis ambalaj frumos, acea piază rea, acea pisica neagră ridică sus în vârf gata să ne între în inimi și să ne umbrească cu nestematele ei puternic luminoase. “ […] unii zic că chimaera, că un duh rău ce se dovedise, nemaivand cum să păcălească pe nimeni, se făcu nevăzută, întorcându-se în iadul de unde a venit […]”*. Un castel în susul dealului care își așteaptă cavalerii cei mai voinici pentru a scapă regatul de monștri, balauri și toate primejdiile lumii văzute sau nevăzute. În primele cinzeci de pagini ale cărții m-am întors în timpul unui Basarab cel Negru, Domnul Valahiei Mari de care nimeni nu auzise dar care deținea o emblemă, “cu dibăcie ticluită”, dar considerată de sfatul vremii a fi un fals cu care dețînătorul avea să treacă triumfător în serile vreunui foc de tabără. Ce mai mit și ce mai carte! În România bag seama că încă se mai preferă scrisul frumos și legendele vii! Și cu adevărat, unii oameni trebuie să vădă întâi întunericul pentru a recunoaște lumina din prima. Și nu e acel luminiș la îndemna oricui, ci este unul care îndemna doar pașii fermi, pașîi curajoși care nu s-ar da în lături de la nicio provocare. Nu e vorba de acel viteaz apărut la final de lupta ori acel samaritean care se mândrește cu ceea ce nu are de fapt în inima, ci este povestea unuia care a cunoscut cândva demult frică. Amorțeală aia care îți taie respirația și îți scoate sufletul pe gură. Așa cum ar face preotul cu duhul
*citat din cartea “Umbrele Transilvaniei”, scrisă de Alexandru V. Dan, 2016
rău la exorcizari, chimaera, doar că frica nu scoate din noi ce e mai rău, ci scoate bunătatea noastră. Și o vezi cum dispare într-o negură a timpului trecut și dusă este. Ne scoate pe ochi încrederea și pe urechi cuvintele duioase. Ne usucă trupul și ne lasă fără vitalitatea tinereții.
Mi-am pus semn la carte și am scos una dintre foi pentru a așterne pe ea următoarele:
“Dragii mei părinți,
Deși nu am scris nicio scrisoare în prima mea tabăra, am decis să vă scriu de aici din locul ăsta uitat de lume, câteva rânduri care nu cred că vor ajunge la voi nici în zilele ce vor urma și nici până revin acasă. În tabără este plăcut atunci când reușesc să îmi scot toate materialele din geantă și să îmi așez pânza pe trepied. Cu cititul nu stau prea strălucit. Nu am reușit să duc la bun sfârșit nicio carte, ceea ce nu îmi stă în fire cu lectură. Sunt în urmă și cu numărul pânzelor. Mâna nu vrea să se miște. Refuză să facă ceva. Parcă m-aș afla în fața unei prăpăstii care nu își va închide gura până nu mă înhață.
Aici nimeni nu vorbește o iotă de română ori engleză măcar. Ne înțelegem prin semnele ale unei comunicări invalide. Când vine noapte, cerul se întunecă așa de tare, încât albastrul lui închis se transformă într-un negru plumburiu aducător de furtinile cele mai crâncene. Iar copacilor le trosnesc trunchiurile de bătrâni ce sunt, le pocnesc crengile, îngreunate de podoabă, iar frunzele dansează dansul ăla haotic de care am citit cândva într-una dintre cărțile mele. Parcă ar fi fost picioarele lui Dorothy ori ale fetiței cu pantofii roși. Nici eu să știu nu îmi dau seama dacă nu sunt chiar picioarele mele.
Stau pe prispă căsuței și mă gândesc în fiecare zi la voi. Știu, întâlnirile de genul acesta bucură sufletele, dar care suflete?
Cu drag,
Marianne”
Am ridicat foaia, fără să o să recitesc, și am privit prin ea. Nu am mai văzut podul. Parcă dispăruse, dar când am coborât scrisoarea, a reapărut. Am mototolit-o și am aruncat-o. Nu la coșul de hărții, ci în racsac. Într-o zi îmi va fi folositoare. Eram convinsă de aceasta. Dacă prin ea nu se mai vede podul înseamnă că există o soluție cu ajutorul ei să trec acea punte. În zilele ce au urmat, am umplut zeci de foi și la fel ca la prima foaie am privit spre pod. Nu mai era acolo. Așadar, foile mele magice mă ajutăm să nu mai văd acel pod și ajung la poalele muntelui. Dar puntea e lungă și am nevoie de mai mult. M-am gândit că și câteva cărți în rucsac îmi vor fi de folos. Atârnau greu, dar am socotit că o greutatea calculată ar putea echilibra. Am scris în total o sută de foi în trei zile. Dacă mă străduiam aveam să rescriu cartea „Dincolo de aparențe” în numai câteva zile, dar nu am rescris acea carte, ci mi-am continuat propriul drum. Uneori viețile noastre depind doar de noi înșine. Ceilalți duc semnificația propriei existente de unii singuri și se descurcă mult mai bine decât dacă ar fi ajutăți de ceilalți, în mod dezinteresat. Am lăsat să treacă orice umbră și mi-am ridicat manuscrisul, care curpindea mii de scrisori pe care nicicând nu le voi expedia, ci voi avea grijă că mesajele din interiorul lor să ajungă prin viu grai. După ce am terminat de scris toate acele rânduri, m-am ridicat și am mers să îmi aduc trepiedul și materialele. Peisajul din față mea avea să fie păstrat pentru totdeauna pe o pânză în culorile cele mai vii cu puțință. În zilele ce au urmat am încercat să păstrez pentru tot restul vieții poate, câteva imagini care îmi vor aminti de acele momente în care un așa-zis exil mi-a schimbat întreaga perspectivă asupra propriei vieți. Da, în acele zile de vară m-am simțit în exilul propriei persoane și dacă mi-ar fi îngăduit cineva să iau o sigură persoană cu mine, aceea ar fi fost pe mama. Simbolului vieții însăși și sfințeniei pe pământ. Mi-era așa de dor de mama, dar și de soțul meu, încât aș fi renunțat la jumătate din viață și poate și mai mult să îi am aproape. Aș fi renunțat la mine numai să nu șție că vreodată am avut atât de mult nevoie de ei și nu m-au auzit de freamătul copacilor în bătaia vântului de vara târzie ori din cauza absenței semnalului la telefon. E de-a dreptul frustrant să ai în mâini un dispozitiv care nu te poate ajută ci doar poate face că sticlele să se spargă și mucurile de țigară să umple scrumiera. Să te facă să îți imaginezi că dincolo de cea ușa de lemn uzat se află ceva sinistru și dureros. Că toate spiritele rătăcite s-au hotărât tocmai acum să sufle aer rece peste sufletul meu și să îmi înghețe sângele în vene. Cu toată amorțeala pe care o simțeam, am reușit să mă ridic de la treptele căsuței și să mă îndrept spre ușa care scârțăia din toți țâțânii, să o deschid și să privesc dincolo de ea, în interiorul ei. Am fost întâmpinată de întunericul aproape beznă și de cioburile de sticlă care am spulberat în anticamera care făcea legătura între intrare și așa-zisă camera de zi. Era un acoperiș care adăpostea două dormitoare, unul mai mic și un altul cu două paturi unul lângă altul, o camera de zi cu un frigider și un televizor vechi și mic de acum cel puțin treizeci de ani, care prindea câteva posturi locale, și o baie cu un duș rudimentar. În cei treizeci metri pătrați, aveai tot luxul unui adăpost care te putea găzdui timp de două săptămâni împotriva tuturor. Chiar și împotriva vreunui nepoftit care greșise drumul în pădure și o luase prin curtea care reunea în total șapte case și mai mici, și mai mari. Nu există nicio delimitare care să te facă să te simți în siguranță ci doar casele a doi așa-numiți paznici ai locului, pe care nu puteai să îi vezi decât atunci când era zarvă mai mare. După ce toate luminile se luau, se așterna liniștea de pe urmă, cu vânturi năpraznice și sunete care mai de care mai puternice pe care muzica rock le-ar fi putut inventa. Azi îmi este clar de ce am îndrăgit acest gen încă de când aveam unsprezece ani, poate chiar și mai putin. Primul meu walkman și-a făcut debutul pe acordurile unui formațîi de rock renumite, și anume Metalica. Urmată de o casetă care cuprinde câteva compilații al formației The Prodigy. Dar suntele care se auzeau din ultima căsuță nu se comparau deloc cu cele pe care le îndrăgeam la cincisprezece ani. Poate nu se asemăna cu niciun sunet îngrozitor pe care l-aș fi auzit atunci când cei adulți păreau a fi și mai nemulțumiți de traiul lor și uitau că noi eram prin apropiere și nu înțelegeam nimic despre ceea ce muncă grea și salariile mici aveau să ne micșoreze și mai mult inimile. Nu știam de ce mâncarea pusă pe masă era unoeri mai multă, alteori mai puțină și de ce mama era mai mereu tristă. Nici măcar acele sunete de disperare și neputință nu puteau acoperi zgomotul care venea din structura aceea care părea din ce în ce mai grosolană.
Când m-am ridicat de pe prispă și am deschis ușa aia veche care făcea ca toți dracii, punând cu tot curajul mâna pe mâner, am realizat că momentele dificile chiar te ajută să vezi ceea ce nicio ferestră nu îți poate dezvălui. Că adevărul nu are nevoie de vreo oglindă că să poate exista. Acesta a fost de când lumea ori acest pământ.
În momentul în care am decis să deschid acea ușa, a fost ziua în care am socotit că o pot închide apoi pentru o vreme indelungantă, hai să zicem, pentru tot restul vieții mele. Nu pot garanta pentru ceea ce va urma, dar pentru tot restul existenței mele conștiente pe acest pământ, da; ea se va închide și nu își va mai spune decât o dată povestea pentru că aminterile să dăinuiască vreme multă de acum încolo.
Gândul îmi zbura într-o clipită la vremuri de demult când o vrăjitoare călare pe o matură speria toți copiii care nu dormeau devreme. Era o poveste pe care bunica obișnuia să mi-o citească tocmai înainte de odihna de seară. Acum mă amuză faptul că eram așa de fascinată de povestea acelor copilași care stătau cu așternuturile în cap pentru a nu fi văzuți pe geam de cotoroanță. Atunci când povestea lua sfârșit și am înțeles că noaptea copiii adorm devreme, poate imediat după ce găinile au adormit în coteț, a început să îmi citească o nouă poveste, “Bălăioară” și aventurile au continuat la fel de pline de acțiune, dar fără să mă mai bântuie vreo vrăjitoare în miez de noapte pentru că nu reușeam să adorm de fiecare dată când Ene venea și parcă folosea ultimele fire de praf la mine. Prea puține de multe ori dar în nicio noaptea nu a uitat de mine. Uneori se întorcea cu o desagă plină de praf de somn și atunci adormeam dusă de firul poveștilor în lumea “Ursului păcălit de vulpe”, Greuceanu de Aur ori Harap-Alb. Alteori numărăm până la o sută și astfel într-o singură seară am început să îndrăgesc și cifrele.
Dar ce se afla în spatele acelei uși învechite de trântiturile tutoror străinilor care s-au perindat de-a lungul timpului, nu era niciuna dintre poveștile pe care le știam. Intrată fiind în încăperea întunecată, aveam să îmi văd toate reflecțiile posibile. Toate măștile cu care mi-am acoperit mai bine de două decenii chipul. Acum sosise momentul să aleg pe care mască am de gând să o port pentru tot restul viețîi. Începuse să îmi devină covârșitor întreg efortul pe care îl depuneam pentru a o scoate pe una și a o înlocui cu alta, când puteam să am doar una singură, și anume fața mea adevărată. Tristă ori veselă dar aceeași de fiecare dată. Din acea clipă am decis să îmi pun capul pe umeri și să îmi port propriul chip cu demnitate. Și atunci îmi adusesem aminte de un vis îngrozitor pe care l-am avut când eram mică, poate și din cauza poveștilor cu vrăjitoare. Am visat cu capul hidos al unei cotoroanțe mă urmărea și mă făcea să tot urc și să cobor treptele multe al unei case mari. Era o casă aflată în apropierea căsuței bunicilor mei. Se făcea că vrăjitoare își pierduse capul din cauza mea. Eu am reușit să i-l sucesc până s-a desprins de trup și acum urma să mă bântuie, alergându-mă pe coridoarele acelei case.
– Dar nu a fost așa, interveni fetița cu codițe.
– Și cum mă rog?, o întrebai, încercând să îmi amintesc întreg coșmarul.
– Se făcea că te jucai cu acea vrăjitoare și i-ai pus piedică, și ea a căzut pe scări și, astfel, și-a rupt capul, îmi răspunse ea.
– De unde știi despre toate astea?
– Așa îmi amintesc visul acela oribil.
– Adică vrei să spui că în vise mă înțelegeam bine cu cea arătare pe matură dar printr-o glumă exagerată am reușit să o dau jos de pe obiectul zburător și să îi mai rup și gâtul?
– Da.
– Și de ce aș fi vrut să fac asta?
– Să îi iei matura. Îți doreai să zbori.
– Să zbor? Mi-e frică de înălțimi. Uite vezi pe asta nu ai mai nimerit-o.
– Marianne, ție nu ți-e teamă de nimic. Înălțimile mereu te-au hipnotizat. Te uiți la muntele ăla de zile la rând. Când cu ochii liberi, când prin hârtiile tale. Ce ai scris în ele, numai tu știi. Dar să îți spun o treabă: podul ăla există cu adevărat când stai pe loc. Te-a uitat Domnul pe scaunul ăsta, cu ceaiul la ore fixe, cărțile și foile scrise parcă cu mâna stânga.
– Dar eu scriu cu mâna stânga.
– E normal cu dreapta. Nu am mai auzit că cineva să scrie cu stânga și să vrea să nu îi iasă lucrurile pe dos. Nu scrii tot timpul cu stânga dar mereu ai aceleași așteptări. Știi tu când faci două lucruri diferite, fii convinsă că vor fi diferite consecințele.
– Vrei să zici că dacă aș scrie cu dreapta, lucrurile ar fi bune, iar dacă continui să scriu cu stânga se vor înrăutăți?
– Grea de cap mai ești!
– Și tu de neînțeles!, îi replicai fetiței cu codițe.
Față cu obrajii arși de soare stătea lângă noi, în iarbă și se delecta cu foile pe care i le dădeam să le așeze cu grijă în rucsac. Interveni, în cele din urmă:
– Ai scris aici că nu îți place bretonul meu. Crezi că eu voiam să fiu tunsă scurt?
– Dar nu am zis că nu îmi place bretonul tău. Am spus că nu îmi plăcea părul meu scurt.
– E același lucru.
M-am uitat la amândouă și le-am simțit înverșunarea. Toate cuvintele lor erau îndreptate spre mine și nu pricepeam cu ce le-am supărat atât de tare. Până la urmă așteptăm puțină recunoșțînță din partea lor și plus de asta eram cea mai mare. Încercam să găsesc o soluție, să părăsim tabăra și să trecem podul ăla. Apoi mintea mi-a fost străfulgerată de un gând: zăboveam prea mult cu acele foi. Poate că fetiță cu codițe avea dreptate, trebuia să fiu pe drum pentru a depăși marele obstacol. Înainte să ajung la poalele unui munte care promitea, era nevoie să trec puntea acea șerpuită care se mișca în bătaia vântului precum un zmeu înălțat. Mă și vedeau cum fetițele se țineau de mine și abia dacă răzbuteam să îmi tin echilibrul în mișcarea unui balans puternic. Cum aveam să pășesc pe stinghiile acelea dintr-un lemn despre care nu știam nimic. Dacă era șubred și avea să mă precipit. Și nu cădeam în hăul ăla de una singură, ci puteam în pericol și cele două suflete care încă nu cunoșteau adevărata viață.
– Câteodată pericolele sunt mai mari în câmp deschis decât în lupte, îmi spuse Inima.
– Cum adică?
– Dragă mea, în câmp deschis nu știi din ce direcție vine primejdia, așa în lupta déjà se știu taberele.
– Ahaaa, adică dacă ajung să mă lupt cu inamicul meu, adică furia podului, o să fie mult mai simplu decât dacă aș stă și aș privi spre el prin fricile mele.
– Da, da. Nu ești mereu grea de cap.
– Dar nu am spus nicicând asta.
– O mai zici din când în când. Începe să crezi și astfel capul tău va devein din în ce mai pătrat. Ai arată caraghios cu părul scurt și cu capul pătrat., îmi zise și începu să râdă, strângându-mă la pieptul ei.
Pasaj din „Capitolul 2. Podul voinței”, partea a II-a, „Camarazii de drum”
[…]– Să înțeleg că tu ești Îndoială.., i-am zis eu calm primului gând.
Mă privi, ridicându-și umerii. Părea că nici ea nu știa ce este sau poate nimeni nu a mai întrebat-o în trei decenii cum se numește. Și-o și uitat pesemne și numele de când sălășluiește identificându-se cu persoana mea.
– Dacă tu spui, îmi răspunde, uitându-se la celelalte.
– Și noi vrem să îți spunem cine suntem, rostiseră toate gândurile din fața mea.
– Pe rând, nu pot să înțeleg ce spuneți și presupun că fiecare aveți câte ceva să-mi destăinuiți.
Mi-am întors privirea către Îndoială și a se află în tribună pârâților. Cum ne-a văzut adunate Inima veni și ea să asiste la acest momente pe care l-a așteptat de multă vreme.
– Marianne, să fii atentă, nu tot ce auzi este și de folos pentru a ta judecată, îmi zise îngrijorată această.
– Nu mai bine stai între noi și tu vei fi cea care va decide cine are dreptate și cine nu, ce spuneți?
Ne-am uitat unii spre alții și am consfințit înțelegerea că acum Inima ne este Judecătorul. Eu voi fi reclamanta, iar gândurile mele pârâtele. Am decis că astfel va exista transparență și eu voi reuși să înțeleg de ce s-a creat acea puntea care nazuie să mă împiedice să văd poalele muntelui ca pe punctul meu de pornire. Așa că aveam un proces pe rol. Și dacă vă întrebați unde este acel dosar cu dovezi, va voi răspunde fără să clipesc: ultimii treizeci de ani. Și plus că mai aveam și acele pagini pe care le-am umplut de-a lungul vremii. În zilele în care nu puteam să îmi liniște sufletul altfel, în nopțile în care mintea îmi zbura lângă draga luna pentru a ști când voi fi pregătită.
În fiecare privire existau semne de întrebare și suspiciunea că mă jucăm din nou cu ale mele cuvinte și că temerile vor sta unde s-au obișnuit. Și atunci, Inima mi-a făcut un semn împingându-mă, printr-un semn din ochi, la o nouă interogare:
– Care dintre voi este Obișnuința?
Se pare că le fiecare întrebare, răspunsul dădea când în una, când în cealaltă, dar refuză să se așeze pe buzele vreuneia. Observasem că Îndoiala era cea care le conducea sau cel puțin așa îmi dădea de înțeles atitudinea ei:
– Vrei să afli prea multe de la noi și încă nu îți vedem dovezile pe care le ai împotriva noastră, răspunse aceasta în locul Obișnuinței.
– Toate la timpul potrivit, fiți fără de grijă.
Inima își luase locul în fruntea noastră stând pe piatra pe care obișnuiam să stărui atunci când priveam norii pufoși și albastrul senin. Mai târziu aveam să aflu că cerul nu este de fapt albastrul acele ciel, ci este o combinație între alb, ocru, un strop de albastru, unul de verde ori roșu. Cerul meu era atunci că de mătase, cum spunea Adriana când s-a uitat la lucrarea mea “Pădurea dintre vii”*, într-una dintre zilele însorite de vară, aflată fiind în tabăra lui august 2016. De data aceasta am fost la granița dintre Lipnița și Silistra. Acolo unde Dumnezeu, prin conducătorii noștri, a unit țara noastră dragă de Bulgaria. De câte ori treceam granița în momentele în care aveam documentare, îmi imaginăm că acelui oraș i potrivește numele sau poate că ar fi fost mai bine dacă s-ar fi numit Sinistra, chiar nu avea să fie nicio diferență. Cu cât descopereai și mai mult acel loc, puteai să spui că într-adevăr acolo se afla un imens așezământ (cu sensul de loc de veci). Un tărâm al morții care îți amintea cu fiecare pas și cu fiecare avizier ori cu fiecare capăt de stradă că sfârșitul însuflețește ființa umană. Nicio zi de sărbătoare nu era elogiat precum acele capete de afiș care își încheiaseră socoteală cu viață. Mi-am văzut de drum, admirând natură care acoperea acel
*lucrarea realizată pe pânză în acril în tabăra de la Lipnita în anul 2016. Am lucrat la ea de sus din deal, din punctul cel mai înalt al viilor din Ostrov, cu o panorama spre orașul bulgăresc numit Silistra. Interesul acestei compozițîi a fost reprezentat de o pădurice și drumul care ducea spre ea, aflată între două culturi de vită de vie, cu rod.
așezământ, bucurându-mă de timpul petrecut cu colegele mele. Priveam cu oarecare amuzament acel moment de final, căci mă simțeam ca un om încă în floarea vârstei. Precum un ciorchine bogat și ușor pârguit care se uită după soare, rotinjindu-se și mai mult. Și pe lângă alură de artiști pe care ni-o luasem cu toții, aveam talentul de a ne pune sufletul pe câte o pânză când sentimentele cele mai înalte o cereau. Așa că, nu vedeam de ce aș putea să mă întristeze un obicei al locului. Fiecare cu ale lui, mi-am zis și mi-am continuat explorarea. Și apropo de căutări, mi-am continuat șirul de întrebări, repetând:
– Care dintre voi este Obișnuința?
– Așteptăm acuzațiile tale și apoi ne prezentăm, raspunse din nou Îndoială.
– Dar am nevoie de numele și prezența voastră pentru a da curs acestui proces în mod echitabil pentru ambele părți.
– Ți se pare normal că noi să fim aduse în față instanței fără să fim întrebate?
– Păi, de aceea v-am adus în fața Onoratei Instanțe să ne înțelegem și să pot să îmi văd de călătoria mea în liniște. Va acuz în primul rând de neliniște., am ridicat eu vocea și o mâna. Da, Onorată Instanța prima mea acuzație, în calitate de reclamant și prin propria mea apărare, este neliniștea pe care mi-au pricinuit-o atât mie, cât și celorlalți oameni de-a lungul timpului.
– Și în ce sens, mă rog?, interveni din nou Îndoiala.
– Să începem cu scepticismul, de exemplu. Cu școală antică grecească care a fost înființată în baza ta, Îndoială. Gândurile și cuvintele tale au fost în capul acelora precum Agrippa ori Sextus Empiricus, oameni de o deosebită cultură, dar când sămânța îndoielii încolțește în sufletele bune, atunci te poți consideră pierdut pentru totdeauna.
– Și cine, mă rog sunt aceștia? Nu cunosc niciun Agrippa ori Sextus Empiricus. Ce nume mai și acela Empiricus?
M-a făcut să zâmbesc și mi-am îndreptat atenția spre rucsacul meu. Acolo se aflau toate informațiile legate de acest curent filosofic apărut în Grecia antică și care i-a avut că și fondatori pe Pyrrhon din Elis și Timon din Phlius și aici vorbesc, cu precădere despre un scepticism metodic. Acest val a luat ființă cu presocraticii, dezvoltat mai târziu de sofiști și îl pot numi astfel, deoarece după Diogenes Laertios, împotrivirea nu era făcută prin enunțarea vreunei teorii ci reprezenta o simplă negarea a unei idei sau chiar a unei realități. Dacă aveam să trăiesc în vremurile acela aș fi văzut-o precum o încăpățânare. Ca o fetiță care îl ținea pe “nu”-ul ei drag la piept și nu voia să îi dea drumul pentru că știam că cineva îi va lua “păpușa” și nu o să o mai vadă nicicând. Dar e o păpușă imaginară. Ea nu există cu adevărat. S-au făcut studii în sensul că al nostru creier nu ar percepe negația “nu vreau” e perceput ca “vreau”. Asta ar fi valabilă pentru educarea copiilor, dar unui om căruia rațiunea încearcă să îi întunece mintea cu idei care mai de care de folos, o așa-zis văl, i se mai poate aplica? Probabil încă se mai fac cercetări. Și revenind la vremurile acelea din antichitatea, de ce oamenii sceptici s-au împotrivit oricărei școli sau ideologii de vreme ce nu veneau cu un contra-argument convingător? Cu ce scop? Mi-am îndreptat atenția spre Delecroix, unul dintre scriitorii francezi cei mai importanți ai Renașterii. A fost cel care a făcut cunoscut “eseul” ca și specie literară, prin intermediul căreia se trecea foarte ușor de la speculație intelectuală gravă la anecdotă. Unele dintre ele având caracter memorialistic pentru zilele noastre și pentru noua linia de scris care a năvălit asupra scriitorului modern de secol XXI. Voiam să înțeleg de ce Delecroix a făcut parte dintre reprezentațîi scepticismului modern. În capul meu deja se născuse o nouă întrebare pentru proces. Mi-am urmărit șirul ideatic și am poposit și în perioada de apogeu a sceptimismului modern, în secolul al XVII-lea, când s-a găsit o soluție a explicării cuprinzătoare a scepticismului, în sensul că John Locke consideră că nu putem avea o cunoaștere adevărată dincolo de intuiție și de demonstrație, că niciun om nu are putea consideră că focul nu este fierbiente ori că un corp solid nu este tare sau că experiența nu ar dovedi orice formă de îndoială. Hume era, însă, de părere că ceea ce duce dincolo de o așa-numită cunoaștere de tip cauzal, și anume știm că legătură cauzală reprezintă conexiunea dintre cauza și efect, nu are avea nicio baza rațională. Adică să excludă el legătură de cauzalitate dintre cauza și efectul sau efectele acesteia? Oare criticismul, de fapt, să nu fie un efect al scepticismului? Și că a luat naștere din dorința altora de a exprimă păreri? Să fie oare considerat criticismul un efect al crizei sceptice din secolul al XVIII-lea? Unii ar înclina balanță spre aprobare. Așadar, plecând de la scepticismul antichitățîi și ajungând în secolul curent, adică XXI, criticismul are la bază îndoaiala. Adică creațiile noastre sunt analizate de acei oameni care se îndoiesc de munca noastră? Poate până la proba contrarie, dar știam sigur că trebuia să fie invers. Așa fusesem învățată. Unde este în cazul lor prezumpția de nevinovăție? Aveam atâtea întrebări să îi adresez Îndoielii încât nu am mai ezitat asupra diferitelor amănunte:
– Nu îți cunoșți primii copii?, încercând să o provoc.
Și atunci s-a uitat la mine precum s-a uitat șarpele în grădina Edenului, încercând să o convingă pe Eva că dacă va musca din măr va fi atotștiutoare și viață ei se va schimba. Aceeași privire înșelătoare care a distrus Paradisul și a creat lumea.
– Cu adevărat te-aș crede că au fost mulți, de când e lumea și nu le mai știi numărul darămite numele., forțam eu nota. Nu cumva tu ești însăși viclenia din vorbele șarpelui din Eden?
– Ce are de-a face viclenia cu împotrivirea ta?
Ea este Viclenia. Și a împins-o mai în față.
Era mărunțică și speriată. Arată precum fetiță cu codițe pe care o întâlnisem pe capul de cruci. Am întins apoi una dintre mâini și am așteptat că fetele să se apropie de mine să le țin în brațe.
– Hai, veniți. Nu va vor face rău niciuna dintre temeri, și am dat să mă uit în spate, deși îmi propusesem contrariul.
Când privirea a fost aproape de a reprivi câmpul acela, Inima mi-a zis:
– Marianne, aripile tale.
Și cu adevărat aripile mele au început să se miște și să îmi acopere mâinile, mângâindu-mi chipul.
– Fetițo, au fost nevoite să se întoarcă. Le vei mai întâlni, fii covinsă de asta.
– Dar voiam să le iau cu mine pe munte, să vadă toate acele frumuseți pe care drumutia ni le aduce în calea noastră.
– Știu, dar până acolo ai de încheiat o judecată.
– Așa este. Să continuăm, aș spune.
Și mi-am ridicat mâna, încercând să pară că o pledoarie. Nu cred că mi s-ar fi potrivit să fiu un avocat simplu, poate unul care ține cartea dreptății la piept și își trage sufletul pe gură cu fiecare cuvânt rostit. Să mă întorc când spre stânga, când pe dreapta și să spun lucruri care dezbracă nelegiurile de orice mască. Dar acestea vor rămâne de văzut, căci eu eram o ființă singură în această judecată și căreia îi mai crescuseră și două aripi pe spate; ele erau un grup bine închegat, cel puțin așa le percepeam. Inima stătea în mijlocul nostru pe piatră și ne asculta cu blândețe și răbdare.
– Îmi aștept răspunsurile, și mi-am îndreptat privirea spre cea mai mare temere a mea, Îndoiala.
Aceasta din urmă se fâstâci precum ar face-o naivitatea și îmi răspunse cu privirea încă atentă la vârful piciorului cu care făcea cercuri în țărână:
– Chiar nu știu ce să îți spun. Stăruiești pe începuturi. Crezi că ele îți vor da un răspuns la întrebările prezente?
– Chiar trag nădejde că trecutul și viitor pot spune multe despre prezent.
– Viitor, zici? Hm..
– Ce mai are de-a face și viitorul pentru clipa prezentă?
În momentul acela aș fi vrut să îi invoc pe toți cei care au călăuzit-o de-a lungul veacurilor. Să îl întreb pe Locke cum a ajuns el la concluzia că scepticismul poate fi evitat prin intermediul experienței și cum de Îndoiala nu știa despre aceasta. Deci, orice dubiu poate fi întors pe toate părțile pentru a i se vedea bine formele și a fi, astfel, înțeles. Îndoiala se prezenta a fi o femeie înalta și dreaptă, cu nasul ascuțit și ochi migdalați. Părul îl avea cum îl au femeile din triburile africane, împărțit în două cozi lungi formate fiecare în parte din alte cozi subțiri. Pe frunte între ochi avea două puncte făcute pentru a-i fi recunoscută, pesemne apartenența. De gât atârnă un colier berber din argint, coral, amazonit, turcoaz și copal. Părea a fi o bijuterie de secol XX, care îi micșoara gâtul și îi punea în evidență culoarea pielii de un ocru roșu închis. Mâinile îi erau mai lungi decât ar fi trebuit și îmi semăna izbitor, per asamblu cu statuia pe care o văzusem într-una din călătoriile mele prin Europa, în zona veche, pietonală a Budapestei. O statuie suprarealistica cu picioare lungi, brațe subțiri, care pe prelingeau pe lângă trup și cu un chip la fel de nefiresc. O entitatea care nu era de pe această planetă sau care existase cu mult timp în urmă și azi poate fi privită de sutele de turișți care se perindau zilnic în capitala Ungariei. Așa mă uităm și eu la Îndoială. Cu o un sentiment de admirație, în sinea mea și Inima îmi văzu sclipirea din ochi și îmi șopti: “Te lași vrăjită din nou. Admirația apare în momentul în care cunoaștem toate datele problemei”. Și avea dreptatea încă nu le aveam pe toate necunoscutele ecuației și am închis și am deschis ochii de câteva ori pentru a mă dezmetici. Cu siguranță, Îndoiala sădise în mine rădăcinile plantelor mici și nefolositoare pentru a uita întrebările.
– Te întreb din nou: îți mai aminteșți de Agrippa?
– Iar? Îmi pui niște întrebări care nu cred că au vreo legătură cu există primul hop pe care îl ai de trecut.
– Da sau nu?, am insistat.
– Și da, și nu. La ce sens?
– Da sau nu?
– Da, și ce e cu asta?
– Atât am vrut. Să recunoșți. Mai târziu îți voi destăinui și de ce te-am întrebat. Viclenia de cam ținea în șah din câte am observat și sunt tare curioasă cu ce anume te are la mâna. Oare să fie vorba de momentul acela în care omenirea dădea primele sale semne ale existenței? Când te-a convins să îți sădesti samânța în inima Evei? Așa cum ai făcut în adâncul ființei mele? Dar de data aceasta să știi că nu mai aștept răspuns de la ține, ci de la prietena ta de-o veșnicie, Viclenia.
Această pe cât era de măruntă și de uscățica pe atât se putea ascunde în spatele cuiva și acolo rămâneam până ce acesta nu se scutură din toate încheieturile. I-a fost în apropiere una din fricile cu forme rubensiene, pe nume Obișnuința. Nu mi s-a prezentat când am strigat-o, dar mi-am dat seama că era ea deoarece înghiți în sec, semn că urmă să fie dată în vileag de camarada ei de-o viață Îndoiala. Reuși, însă, să se dea de gol singură prin mimica fetei pe atât de sperioasă pe cât i se înfățișa trupul. Am îndemnat-o pe fetița mărunțică și brunețică, cu sprâncele stufoase la mijloc și ochi verzui-gălbui precum a unui șarpe să se apropie și să îmi răspundă la o singură întrebare. Dacă va reuși, îi voi reda libertatea deplină din această judecată. Dar mi-a luat-o înainte chiar ea:
– Ai să întrebi că de ce am convins-o pe Îndoială ca Eva să mănânce din mărul binelui și al răului, îmi zise apropiindu-și obrazul de cel al Obișnuinței. Dar de ce ei să nu știe adevărul?
– Nu, nu urma să te întreb asta. Ai luat-o înainte, cum o iei de obicei și de ceea faci ce faci.
– Dar care ți-e întrebarea?
M-am gândit cu mare atenție la ce doream să aflu. Îi propusesem doar o întrebare și apoi avea să fie liberă și să își vadă de drumul altora. Deci, trebuia să înclin fiecare balanță pentru a avea un proces echitabil pentru ambele părți și mulțumitor pentru mine.
– De ce niciodată nu ai acționat de una singură și mereu a căutat tovărășia când a Îndoielii, când a Obișnuinței?
– Acesta e mare tare întrebare? Din tot ce am făcut în istoria omenirii, interogarea ta este de ce una singură nu?, se arată foarte mirată și jignită în același timp.
– Da!, i-am răspuns ferm.
Mă uităm la fețele pe care celelalte două frici aflate în față le făcură. Obișnuința făcu câțiva pași înapoi și încercă să se scuture de greutatea Vicleniei și Îndoială se apropie și mai mult de mine. Inima ne urmarea pe fiecare în parte, îmbrățișând mirare deopotrivă. Nici ea nu se aștepta la o astfel de întrebare. Probabil că întrebările pentru Viclenia aveau să fie mai elaborate decât au fost cele adresate Îndoielii. Dar nu știam un lucru, că dacă Viclenia îmi va răspunde la această întrebare mă ajută să le înțeleg pe celelalte temeri ale mele și să fac că podul să dispară, câștigând și procesul totodată.
– Dacă îmi vei răspunde și tu la o ghicitoare, îți răspund la întrebare și atunci poți considera că suntem chit, îmi zise ea în timp ce încerca să se descolacească de la gâtul Obișnuinței.
– Nu așa ne-a fost învoiala. Eu te-am adus aici pentru a te trage la răspundere și nu invers.
– Dar dacă vrei să fie corect, cum tot pretinzi, să fie așa., își continuă așa-zisă pledoarie.
Știam destul de bine ce înseamnă că pot pune pe seama unei situații juste învoială mea cu acea făptură cu trupul mărunt și încolăcit în jurul gâtului Îndoielii precum un colier cu nestemate. Ochii ei sclipeau în lumina zilei precum sclipește apa la atingerea Soarelui, doar că tot acest joc nu era unul al cărei naivitate și puritatea erau ridicate la rangul de virtute, ci era unul care avea să se sfârșească la fel că dintotdeauna. Cum aveam să mă încred în ceea ce Viclenia lasa a se înțelege pentru urechile astupate și ochii încă nedeschisi?
– Să știi, că nu asta ne-a fost înțelegerea. Eu ți-am permis să ieși basma curată din tot acest proces dacă îmi răspunzi la o întrebare. Aceasta nu înseamnă că eu aș fi obligată cu ceva anume.
– Dar ai impresia că poți controla tot? Cunoști destul de bine că nu ne poți controla tot timpul, drept dovadă ai nevoie de noi că să treci acest pod creat tot de tine.
– Am nevoie de voi că să îl trec?!, m-am mirat atât de tare că m-am întors la ea printr-o piruetă rapidă, executată fără a-mi ridică brațele, căci aripile m-au ajutat să nu îmi pierd echilibrul. Aștept acel răspuns prin care voi afla de ce ai complotat împotriva umanității.
– Că să mă fac și mai bine înțeleasă, răspunsul este ascuns în ghicitoare, și îmi arată acel zâmbet până la urechi.
Dacă mă uitam mai bine zâmbetul acela sinistru părea dus chiar dincolo de urechi, apropiindu-se de codițe. Precum zâmbetul unui clovn și se opri în momentul în care Inima bătu cu ciocanul:
– Voi hotărî să fie egalitate. O înțelegere de comun acord pentru binele tuturor.[…]
Pasaj din Capitolul 2, partea a III-a, „O inimă neînfricată”
Cu drag,
N. Marianne