„(…) Fusese doar un vis, dar nu s-a simțit mai real decât amorțeala care pusese stăpânire pe corpul meu, iar chipul meu începuse să se schimonosească în fața omului care părea să nu atingă pământul cu picioarele. Strălucirea lui îmi amintea de Hermes arcadianul, zeul mesager, care inventase lira. Un zeu născut din Zeus și pleiada Maia, căruia i-a fost scris încă de pe atunci că va conduce sufletele celor morți în lăcășul lui Pluton. “Iar?”, mi-am zis în sinea mea. Charon se pare că nu înțelesese ca mă lăsasem păgubașă, voiam să se facă vrerea râului, nu mai trebuia să mă mai conving de nimic.
– Ai la tine suficient?, mă întrebă în timp ce încercam să mă dezmeticesc.
– Da, am toate pietrele, am răspuns mecanic.
M-am uitat în palma mea, nu aveam decât nisip.
– Pietrele?! Ai pietrele deja?
– Le am pe toate.
– Cele trei obol?
– Da!, i-am răspuns repede.
Hermes mă privi senin:
– Hai, să mergem atunci!
– Unde?
– Unde ți-a fost scris, îmi răspunse, luându-mă de mână și mă trase spre apă.
– Nu știu să înot, oprește-te!
– Dar nu e nevoie să știi tu, eu voi conduce. Te vei sui în barca aceasta și vom călători amândoi spre Pluton.
– Spre planeta Pluto?
– Nu!, și râse zgomotos. Ești haioasă, ți-a mai spus cineva?
– Nu pe tonul ăsta, i-am replicat.
– Dar știi măcar de ce mergem spre acea planetă?
– Nici asta nu mi s-a mai zis.
– S-au încheiat socotelile, se pare, și am fost chemat să te îndrum. Nu ești o persoană ușor de înduplecat.
– Da’ de unde?! Sunt ușoară, nu observi?
Eram deja în cârca lui. Mă târăse la propriu de pe acel țărm. Nu am priceput de unde atâta grabă, doar îi mărturisisem lui Charon că nu am nimic împotriva lumii și sunt dispusă a merge spre Hades sau Pluto și a îndeplini ceea ce mi-a mai rămas.
– Ești precum un fulg. Cam ciudat, aș spune, ținând cont că ai spus că ai cele trei pietre. Le ai, nu-i așa?
– Sigur că le am. Mi le-a dat Charon.
– Poftim? Cum să îți dea el acele pietre?, aruncându-și privirea spre mine.
– M-a așezat cu fața la mulțime și cu spatele la acel zid înalt, înmânându-mi-le. M-a îndemnat apoi să arunc.
– Arată-mi pietrele, lăsându-mă jos, pe mal.
Am băgat mâna în buzunar și, cu adevărat, aveam o piatră mai mare și altele mai mici. M-am gândit din nou că un răstimp nu ar strica:
– Îți arăt doar una, restul când ajungem, i-am spus.
– Nu merg lucrurile așa. Aici este diferit. Charon nu ți-a explicat cum stau treburile cu plata?
– Ba da. Mi-a vorbit despre pietre.
– Păi, și unde sunt?
– Ți-a arătat una, restul este încredere până ajungem.
– Încredere pe acest drum?
– Încrederea de pe urmă..?, întrebai.
Acesta începu să râdă, ținându-se cu ambele mâini de burtă:
– Încrederea și dragostea de pe urmă nu se pun, nu-i așa?
– Da, am rostit la fel de mecanic ca prima oară.
– Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război?
– Da! Îl știi pe Camil Petrescu?, arătându-mă mai mult curioasă decât mirată.
Bineînțeles că îl știa, dar oare l-a cunoscut vreodată? Cu câtă forță să își fi cerut înapoi existența pământeană! „Jocul ideilor este jocul ielelor”, să tot fi zis neîncetat, atât de lucid și cu substanță!*
– Marianne, aici nu ești pe țărmul ăla nesigur, unde toate iluziile sunt vândute la prețuri de nimic, aici plătești sau nu mergi.
– Și crezi că pe țărmul acela de care vorbești tu că este simplu nu-i la fel? Crezi că dragostea nu are preț?
– Nu, ura are. Să îți explic. Nu ai învățat nimic în cei 34 de ani de viață?
Se uita la mine și fața lui a început să exprime nerăbdare când mă văzu că încurcam și mai mult firele lui Atropos:
– Hmm, ființă minusculă ce ești!
Arătam ca o biată ființă în comparație cu el, care era precum un Giacometti** și care de câte ori vorbea își îndrepta spre mine lira, într-un mod teatral. Nu o dăduse parcă lui Apollon pe câteva cirezi? Cine s-a găsit să vorbească despre dragoste!
– Să stii că aici auzim tot, imi spuse, aruncandu-mi o privire lunga.
– Atunci, înseamna că știi că am toate cele trei pietre. De ce m-ai mai întrebat de ele?
– Voiam adevărul.
– Adevărul? Tu , zeule?!
– Da, ființă aproape imperfectă!
– Atunci, dacă eu sunt insignifiantă, cum ai putut să îi dai lira lui Apollon?, l-am întrebat provocată fiind de subestimarea lui.
– A fost doar o întâmplare, îmi răspunse el întorcându-și privirea.
– O întâmplare?

*a se vedea conceptele estetice ale lui Camil Petrescu
** fac referire la sculptura din bronz a lui Alberto Giacometti denumită “Bărbatul arătând cu degetul”

– Da, voia să mă pârască lui tata. A trebuit să îi accept propunerea.
– Da, bună alegere. Să îți dai dragostea pe niște obligații!
– Nu erau obligații, se răsti.
– Dar ce anume a fost?
– Dragoste adevărată!
– Adică vrei să îmi spui că ai iubit mai mult cireada decât propria creație?
– Nu, vorbeam de Orfeu si Euripide.
– Ce este cu ei?
– Nu s-au mai regăsit.
– Da, știu, Euripide nu a mai putut fi salvată.
– Da, dar nici Orfeu.
– Ei, Orfeu! El s-a reîntors și a refuzat dragostea oricărei femei.
– Așa crezi că au stat lucrurile?
– Dar cum?
– Urcă în barcă și am să îți povestesc, mă îndemnă el.
– Dar, spune-mi de ce ți-ai dat lira pe câteva bovine?
– Asta spune Wikipedia, eu au în continuare lira, o vezi?
– Da, este în mana ta și îmi iei privirea cu ea de câte ori vorbești!
– Și atunci, de ce mă mai întrebi?
– Pentru că asta am citit despre tine, de unde crezi că aș putea ști?
– Mă gândeam că bătrânul luntraș ți-a povestit despre mine.
– Hm, crezi că am avut timp de povești? M-a pus să arunc.
– Să arunci?
– Da, da, să arunc cu pietre în lume.
– Și ai aruncat?
– Nu, ce fel de om mă crezi?
– O ființă ignorantă, dacă mă îndepărtez mai mult.
– Ignorantă? Așa par pentru tine?
– Nu, uneori pari a avea trăsături regulate.
– Trăsături regulate, zici?
– Da.
– Adică, îți par drăguță?
– L-ai cunoscut pe Narcis?, mă întrebă Hermes în timp ce vâsla.
– Nu, dar pot?
– Vrei?
– Da! Și pe Aristotel, și pe Platon, și Cioran, și Monet, dacă se poate.
Hermes se uită la mine cu o privire nesfârșită. Îi voiam pe toți? Da! Aș fi vrut că Platon să îmi fie alături, recunosc. El ar fi înțeles că pietrele mele nu erau suficiente, dar erau necesare atâta timp cât nu le foloseam împotriva nimănui.
– Vrei să îl întâlnești pe Monet?
– Da, mi-ar plăcea.
– A cunoscut el nimicul?
– Știe mai mult despre crezi.
– Dar imensitatea?
– Ea este despre natură, nuferi, contrastele! Îmi amintesc întâia oară când l-am cunoscut. M-a impresionat cu statornicia și controlul atunci când își picta nuferii, eleșteul sau podul din grădină. Întreaga lui artă era o dăruire asupra fenomenelor trecătoare și schimbătoare, cum el însuși considera. O efemeritate părelnică! Ca și viața aceasta de altfel, o roată care începe și se sfârșește din același punct, dându-ne impresia că e o altă poveste, când de fapt suntem cu toții niște puncte negre pe o scenă pe care cândva era și Spin* și își îmbrățișa trecutul și viitorul ori de câte îi zarea, dar nicicând pe acel meșter păpușar. Ce fel de regizor este acela care ucide vise și dă atât de multă însemnătate apusului? Să fie acesta din urmă cu mult mai important decât razele călduroase ale Tânărului Soare? De ce poveștile încep mereu așa, sub nuanțe vii, incolore precum o eboșă și sfârșesc în grotescul liniilor mult prea groase în lumină? Cât aș fi vrut să strig atunci la ea și să ii spun că poate părăsi acea scenă și că trecutul și viitorul, acel tânăr firav și mereu plin de un curaj nesăbuit și acel bătrân mult prea obosit dar cu înțelepciunea încrustată în caracter, există datorită ei, mijlociți deopotrivă de linia subțire numită clipă prezentă. Și dacă ar fi fost una hedonistă nici nu s-ar fi putut vedea, ci era una care striga a fericire și sfârșit! Scena pare să nu își schimbe decorul când în loc de picioare ne cresc trunchiuri de copaci si prindem rădăcini în locul în care am zăbovit cel mai mult.
– Da, știu, și el a iubit-o mai mult pe Alice decât pe Camille.
– Asta e tot ce ai înțeles din ce ți-am mărturisit? Că Monet a iubit-o mai mult pe Alice? Îți vorbeam de Spin. Ce ai făcut în locul ei? Ai fi părăsit scena?
– Marianne, se pare că ești tare grea de cap. O încăpățănată cu trăsăturile feței aproape regulate. Nu vrei, nu și nu să deschizi ochii aia.. Scena este însăși viața. De ce să o îndemni să o părăsească, când i-a fost mult mai simplu să rupă cel de-al patrulea perete? Viețile noastre atârnă de un fir de ață, dar dacă acea fragilitate este susținută, pot fi șanse ca agonia să fie înlocuită de extaz cât ai clipi. Să simulăm fericirea este mai greu decât a simula durerea care ne este la îndemână. Tu crezi că sufletelor rănite, cele plânse, dar uitate, le este greu să își dezgolească pieptul și să își arate inima care atârnă? Ce este un trup care doar există, a cărui inima doar ticăie ca un orologiu vechi și sâcâitor, abia ținându-se, dacă nu o povara pentru suflet?
– Să rezistăm până la final, până la ultimul adio, nu?
– Da, ai înțeles, în cele din urmă că viața nu este doar acțiune, e mai mult o interacțiune creatoare. Ea trebuie trăită, nu numai răstălmăcită.
– Și oamenii sunt fericiti când sunt cu adevărat, nu-i așa?
– Oamenii există ca să cunoască fericirea și iubirea, într-un schimb natural și reciproc.
– Da, și Spin a iubit mai mult decât ai iubit tu lira.
– Vorbești prostii! Eu am inventat lira!
– Oi fi inventat-o tu, dar ai renegat tot ce ai iubit.
– Hmm, așa să fie făcut și Monet? Îl voi întreba când mă voi reîntâlni cu el, zise mai mult pentru el.
– Eu îl îndrăgesc și acum.
– Pe cine iubești?
Mă aflăm pe o luntre îngustă și lungă cât puteam acoperi cu privirea, iar unul dintre cei mai buni oratori îmi povestea despre lira lui și despre scena aceasta pe care ne aflăm, numită viață, începutul și sfârșitul, alpha și omega.
– Așadar, pe cine iubești?, așteptând, totusi un răspuns adevărat din gura mea.
– Poftim?
– Dacă mă întrebi de Monet, sunt vinovată.
– Așa simplu este să iubești?, mă întrebă Hermes.
– Da, cu mult mai simplu decât să urăști, căci dragostea nu are bazele sfărâmicioase al goliciunilor trupești, ci umple oasele cu carne și dă suflu cald și miresme îmbietoare sufletelor. Iubirea nu te ține precum mă țin captivă pietrele astea în barca aceasta, ci ea îi dă aripile păsării care a renăscut din foc, iar și iar.

*personaj din cartea Simonei Poclid, “Teatru în stomac”
” (…)