Știai că depărtarea te ajută să zugravești caractere? Și ca aș avea nevoie de ele, înșiruite pe unii pereți, ci pentru a le păstra într-un album și a-l deschide foarte rar..

 

Nicio secundă nu am privit în urma mea. Refuzam gândul că persoana pe care nu o voi mai vedea nicicând,  era încă acolo, făcându-mi cu mâna și zâmbindu-mi cum nimeni nu cred că o va mai face vreodată. Era convinsă că o să îmi fie așa dor, încât am să închid ochii și am să o caut prin amintiri așa veselă și senină. Acest gând mă ajuta să îmi continui drumul cu pași siguri și fără vreo așteptare. De câte ori privirile noastre nu s-au coborât, atunci când tot ce speram că se va împlini nu a fost real nicio clipă? Nu din cauza noastră, nu din cauza lor, ci din cauza unor întâmplări care par a se ține în lanț, dar cărora încă nu le găsești sensul. Trebuie să fie un mesaj undeva, dar asta nu ți-e dat să aflii încă.

Îmi luasem rucsacul și plecasem spre poenița care se vedea din depărtarea. Părea cea mai luminată zare pe care o văzusesem în ultimii ani. Atât de multe nuanțe de verde încât trecerile lor se pierdeau printre copaci și florile acestora, mărunte și multe. Mă oglindeam cu nesaț în toată privileștea, reușind să pierd sensul tuturor întrebărilor mele. Natura nu există în prea multe întrebări urmate de tot atâtea răspunsuri. Aceasta nu coexista într-un timp al așteptărilor și incertitudinilor cu celelalte viețuitoare. Nu are nevoie de sacrificii, ea este un stil de viață înnăscut. Îmbracă tot ce trebuie îmbracat și dezbracă toate mățtile străduințelor noastre. Noi fiintele umane nu putem privi dincolo de linia orizontului fără să îmbrățișam imposibilul cu atât de multă căldură, astfel că nici cu cei din jurul nostru nu manifestăm atâta îndârjire. Dar toate își au chipul și timpul lor, vrând să spun că ceea ce se vede nu există sub aceeați formă pentru toți..

M-am învârtit în jurul cifrelor cum se învârte apa într-un circuit închis, doar cu efect dar fără continuitate reală. În apanajul asta al privirile luate și duse prin toate colțurile, numai unde trebuie, nu, m-am oglindit nu demult. Și am stat cu gura căscată fără să mă gândesc că dacă mă tot aflu acolo poate o să pice și ceva de sus. Câteodată oglindirile îndeamnă nu doar la a privi și a rămâne astfel, ci la o lua o piatră și-a arunca în tot ce îți apare în cale. Nu doar că am aruncat cu pietre peste tot, dar le-am mai și strâns pentru a-mi ține de cald în caz că venea vremea cea rea. Ajunsesem să strâng atât de multe pietre, de-ți puteai construi de data aceasta un castel de piatră, și nu unul de nisip. Dar dacă ar fi să judec acum, uneori cel de nisip ți-e mai de folos sufletului decât toate pietrele adunate pentru a-ți face o fortăreață inaccesibilă. Puteam să îmi zic la infinit aceasta și tot nu aveam să pricep că ajunsesem să mă identific cu ceva care mă lovea din toate direcțiile. Devenisem cumva un fel de Pygmalion?

• Galateea, Galateea, aș fi strigat toată ziua și nu mi-ar fi răspuns nimeni, ci poate doar ecoul propriei voci.

Sau poate Meșterul Manole și aș fi ascuns-o pe Ana în zidărie de la început. Sau poate dacă o imploram pe Afrodita să sufle viață peste toate pietrele mele aș fi avut atâtea sufletele în jur și niciunul adevărat. Nu am strigat să fiu ajutată, ci am supraviețuit loviturile până în ziua în care mi-am văzut mâna îndreptată spre mine însămi, atunci am priceput că nu era nimeni cu piatra ridicată. Și atunci de ce făceam toate acestea?  De demonstrat nu aveam cui demonstra ceva, nu era niciun suflet care să mă audă, așa cum a făcut-o persoana draga pe care am lăsat-o în urma mea și căreia i-am promis că voi reveni, într-un vis, poate, sau printr-un gând liniștitor. Am îmbratișat-o cu atât de multa forță, încât am putut să aud cum trupul plăpând se mula pe al meu precum vântul pe frunzele copacilor toamna.

Să știi că oamenii dragi nicicând nu pleacă de lângă noi, ei se transformă și ajung din nou praf de stele, așa am citit într-o zi când încercam să îmi iau gândul de la greutățile mele, așa-zisele pietre..

Va urma..