„[…]
– Dar fata nu iese, nu face decât să stea în camera aceasta și să își facă planuri pe hârtie. Ne scuzați, dar pentru lucrul acesta v-a tot folosit în toți aceșți ani, zise Oglinjoara.
– Cum îndrăzneșți? Tu stai acolo neclintită, nu ai mai făcut nimic de la Arhimede încoace. Pe lângă faptul că toată ziua te amuzi de capetele ciufulite ori ținutele nepotrivite, mai și instigi la furtisag.
– Îndemn la furt? Și pe cine mă rog?
– Pe bătrânele linii drepte* ( *cu sensul de ceas), care de la începutul lumii încoace, bat toaba din oră în oră și se țârâie cu fiecare secundă. De parcă toți avem nevoie de zgomotul ăla. De parcă noi suntem precum ele?! Azi existăm, mâine ba. Și te întreb la ce folos să iasă din camera aceasta dacă Soarele nu stă pe cer decât 12 ceasuri pe zi și asta când sunt zilele însorite și anotimpurile la jumătate. Întreb pe aceste pătrate care uneori par niște dreptunghiuri deformate, dar și pe acest nerecunoscător dintre toți! Spătar netrebnic! Nu faci decât să te plângi..Scârț, scârț, scârț dar confortabil nu poți fi. Trebuie că biata fată să se așeze pe fotoliu cel puțin o dată-n zi, căci tu nu poți ori nu vrei. Bag seama că e o chestiune de voință la voi și dacă mă uit mai bine și de plictiseală. Vă plictisiți tare, nu-i așa? Ați văzut că noi suntem folositoare și ce ați gândit?! Să vezi acum cum scăpăm și de hârtiile astea și va fi nevoită să pregătească de oraș. Să se uite în oglindă, să admire vreo lucrare atârnată pe pereți, cum obișnuia înainte, astfel să vă simțiți și voi, pereților, utili într-un fel, nu doar să țineți de vânt și ploi. Iar pe tine scaune, nu ești bun dacă stau bine să mă gândesc decât să ții un șal și ăla 5 minute. Marianne l-a și ridicat și a ieșit pe dreptunghiul cel mare* (cu sensul de ușă). Dar Soarele ce are de spus? La auzul vorbelor, liniile ridicaseră din mustăți de parcă cineva le-a pus niște baterii nou-nouțe. Oglinda, nu, nu începu să se crape, ci se întoarse cu spatele cum avea obiceiul când era îmbufnată, pereții se acoperiră și mai mult de pânzele de păianjen, iar scaunul se făcu mic, mic și se băgă sub birou. Foile se umflara în pene și mai mult, și se așezară și mai bine pe măsuță. Acolo stăteau, pe colțul din dreapta al mesei rotunde. Poate că va miră, ce nu știați că și cercul are colțuri? Vă spun, cercul este cel care are cele mai multe colțuri dintre toate figurile geometrice, ca și oamenii de altfel, cu cât se rotunjesc mai mult cu atât putem să le vedem unghiurile. Unii sunt la 45 de grade ori 90, tocmai buni de pus într-o ramă. Iar alții la 180 de grade și asta transformă cercul într-un cub de-a binelea. Dreptunghiurile mici* (*cu sensul de ferestre) au făcut ochii cât cepele și se uitau în jur, și nu auziră nimic. Pesemne că pereți puteau doar să audă, ferestrele să vadă, oglinda să reflecte, scaunul să sprijine, foile să se umple fără sens. Apoi Soarele se hotărî să intervină:
– Aveți niște guri mai mari decât Amazonul și vreți să știți cum vă asemuiti cu el?
– Cum, cum?, vrură să știe toți.
– La debit va asemănați, dar în rest sunteți toți o apă și un pământ! Niște ignorați!
– Noi, ignoranți?, se ciufuli una dintre foi.
Și se mototoli atât de tare de sări de pe măsuță rotundă, ratând coșul pentru hărtii. […]”, fragment din manuscrisul „Eu sunt liniștea”, cap 1, partea a doua, autor N. Marianne.