La ce folos un Soare pe pământ când a lui putere stă sus, în Înaltul Cerului? Cei care oferă și oferă au nevoie la rândul lor de o mână de ajutor. Nu des se întâmplă să întâlnească oameni care iubesc lumina, care ne vor întinde mâinile precum a făcut-o Tânărul Soare..

A fost odată ca niciodată un Soare căruia îi erau foarte dragi oamenii. Abia aștepta să își întoarcă chipul și să îi zărească, de acolo din înaltul albăstrui. Sufla peste norii înceți aer cald pentru a le grăbi mersul și a vedea mai bine spre pământ. Îmbrățișa pe oricine îi ieșea în cale și dansa cât era ziua de lungă pe lângă ei. Într-o zi a fost văzut, în cele din urmă, de om. Acesta se agață de una din razele lui, iar Tânărului Soare i se făcu milă de el și-i mai dărui încă o rază, acoperind cu căldura lui îmbietoare pe sărmanul muritor. Nu a știut, dar nici Tatăl Cer nu i-a spus vreodată că oamenii nu pot îmbrățișa cu aceeași căldură Lumea de Sus. Acum a venit vremea să îi explice tot pe îndelete până nu vor afla și alții pământeni despre razele blânde ale Tânărului:

• Fiule, noi suntem Cei de Sus. Nicio făptură omenească nu poate să înțeleaga ce sta in puterea noastra. Suntem cei care orânduim căldura și dăm viață naturii. Noi reprezentăm însăși măsura, ei nu știu că limita este de fapt libertatea de a alege între bine și rău.
• Dar, Tată nu am întins decât două raze spre om.
• Și ce te face să crezi că omul are nevoie de razele tale doar pentru a se încălzi? Ești naiv și curios crezând că se va limita doar la doua dintre ele.
• Sunt convins că cele două raze sunt suficiente pentru el.
• Vom mai vedea dacă a ta credință este mai presus de firea omenească.

Se roti de fericire Tânărul Soare, atunci și o lăsă de pază pe Frumoasa Lună. În liniște, ea ascultă conversația dintre Tatăl lor și fratele cel mic. „Bietul meu Soare, nici nu știi că oamenii nu sunt la fel de dimineata până seara târziu. Oscilează de la zi la noapte precum anotimpurile, acum e rece, acum e cald, acum e stabil, acum e instabil. Are dreptate tata: ești un nesăbuit!”

A doua zi de dimneață, Tânărul, bucuros să își reia activitatea, privi cu căldură spre pământ și șimti tot mai aproape de lumea de jos; încă o rază îi fusese trasă de omul pe care îl ocrotea. Acesta se acoperise cu cele trei raze și se ținea de ele cu toata forța. Soarelui inima îi tresări și se văzu în situația în care îi mai întinse o rază pentru a-i acoperi și mai bine trupul omului. A doua zi a fost la fel, omul mai tragea de câte o rază și Soarele bun cum era îi mai dăruia câte una în plus.  Și în toate zilele ce au urmat pământeanul, cu nesaț, căuta razele bietului Tânăr, iar acesta din urmă le oferea fără ezitare.

• Frate, o să îți pierzi toate razele, îi spuse Sora mai mare.
• Nu vezi că el chiar are nevoie de mine, tu niciodată nu ai știut să apreciezi căldura lor.
• Dar sunt Luna și tu ești Soarele, fiecare cu a lui căldură, însă ne leagă același Cer.
• Ei mă iubesc, iar tu îmi întorci spatele, fără să spui o vorbă.
• Ei îți iubesc doar căldura, nici nu-ți pot vedea chipul. Eu în schimb pot să ți-l privesc și să îți zâmbesc de fiecare dată pe înserat. Nu am nevoie de nicio rază de-a ta ca să te iubesc.
• Dar tu ești Luna și eu sunt Soarele, doar tu ai spus-o. Lasă-mă că știu ce fac și vezi-ți de noaptea ta, în tăcere!

Plecă Frumoasa Lună, cu privirea abătuta spre pământ și lumină spre omul care îndrăznise să se învelească cu razele fratelui sau. Dar ce credeți că făcea omul noaptea cu toate razele?

Continuare în cartea „Eu sunt liniștea”