Drumul meu nu a fost dintotdeauna presărat cu nuanțele vii ale emoțiilor pozitive și oamenii frumoși cu care m-am întâlnit de-a lungul timpul, ci a fost unul care s-a încăpățânat să mi se contureze, din prima, pentru ca eu să îi găsesc forma cu usurință. Natura pe care o cuprindeam cu privirea și care de fiecare dată mă invita la contemplare, avea să primească din când în când câte un refuz, căci semințele pe care le aveam în mână erau precum semințele din povestea lui Jack, iar eu chiar aveam de gând să le cultiv și să găsesc castelul ăla cu gâsca de aur. Dezmeticindu-mă, într-o zi mi-am zis:”Invârtindu-mă in jurul cozii, nu voi reuși nicicând să ies din culcușul călduros al căminului și să accept provocările vieții; dacă vreau ca cercul să fie ca un ou și linia, un râu.” Atunci am tăiat din radacină frejul ce dădea să se formeze și am plecat în prima mea călătorie adevarată.

De când mă știu, copilă fiind, îmi plăcea să mă bucur de timpul liber, scriind și citind diferite cărți, care m-au ajutat să arunc și o altă lumină asupra existenței mele. Îmbrățișând arta ca pe cea mai bună prietenă, vacanțele mele se înfățisau a fi pline de râsete și voie bună, dar și de compania unui văr drag, de aceeași varsta cu mine.  Obișnuiam să luăm câteva foi și să trasăm pe ele însemnele copilărie noastre, el intr-o maniera naivă și în forță, iar eu în linii cu multe accente, în griuri colorate sau cât puteau ele fi de colorate sau culori murdărite de nerăbdarea mea. Exagerările, pe care atunci le făceam din cauza unei explozii a emoțiilor pe care nu știam să mi le controlez –cu care    m-am confruntat până acum de curând — aveam să le duc la extrem până în urmă cu 4 ani;  când  m-am decis să urmez o școală de arte pentru a debloca ceea ce părea ca un foc care eșuase să se aprindă din cauza stângăciei mele. Aflată la un an de la terminarea cursurilor, am reușit să înțeleg ceea ce vrea de fapt arta să transmită, prin formele sale de limbaj. Nu este importantă dimensiunea pânzelor ori a hârtiei sau materialul pe care îl folosim, stilul pe care îl abordăm, ci creația noastră trebuie să ne înconjoare, în momentul desăvârșirii, de o liniște pe care în viața de zi cu zi nu o simțim la acea intensitate. Recunosc mie imi pune pe buze un zâmbet tâmpit și vălul mi se ridică pentru a privi lumea cu mai multa atenție și viața cu mai multă recunoștință. Toata emoția pe care o trăim atunci când creăm este o punte, o cheie spre cel care ne admira creația, spre ochii care observă cum liniile noastre se pierd ori reapar sau culorile par a prinde viață, luând forma sufletului nostru, dar și spre privirile celor cărora gândul le zboara în alte timpuri, bucurându-se de acele câteva secunde cum nu s-au bucurat într-o lună întreagă, poate.

Cu 4 ani în urmă, am plecat în căutarea propriilor semințe și le-am găsit. Le-am sădit și azi am grijă de gradina mea.

Gânduri bune către voi, dragi prieteni!