Sufletul meu este acolo unde timpul nu ține cont de cele trei linii drepte, unde dorul de mine însămi mă însoțește la fiecare pas, unde brațele mele pot îmbrățișa cu toată puterea, unde mâinile mele pot ajuta pe cei care au nevoie de mine, unde ochii mei se întristează pentru a se bucura din nou, unde corpul meu simte prin toți porii energia celestă. Sufletul meu se află unde focul animă, unde apa îmi redă glasul, unde aerul dă naștere gustului, unde florile îmi dau auzul, acolo unde ceața mă face să văd, iar vântul de sud-est îmi dă mirosul înapoi. Sufletul meu este acolo unde nimic nu este și totuși acel punct îl simt ca pe o linie pe care nu o pot cuprinde cu privirea. Bietul meu suflet se găsește în străfundul pământului, bând din apa râului Lethe, ori pe vârful muntelui, în cautarea răbdării. Și toate acestea pentru a mă întoarce printre semenii mei și a mulțumim Bunului Dumnezeu pentru agerimea din ochi, pentru mersul încetișor, pentru iscusimea mâinilor, pentru întoarcerea mea acasă.

 

Vâslesc spre-o mare de smarald

Pe-un drum ce pare atât de viu,

Spre-un timp ce-ntreabă neîncetat:

Ce-i mai presus de toate,

În zborul lin al păsărilor:

Urcuș sau coborâș?

Mă-ndrept spre-un început

Care mă vede-n zare,

Împodobită-n pământiul galben.

Îi fac cu mâna și îmi văd de drum.

Vaslesc spre marea de culoare

Si ma privesc cum nu știam.

Ce bine că-i târziu!

Cobor spre râul de sub râu

Și regăsesc ce ieri uitasem

O mare de albastru

Sub cerul lumii de smarald.

Si trupul îmi era fixat pe așa-zisa plută care mă ținea să nu mă scufund și să piară odată cu mine și cufărul. Da, rucsacul mi-a ajuns neîncăpător și m-am pricopsit cu mormanul ăsta de lemne bătute în formă dreptunghiulară.Stăteam într-un echilibru supraomenesc pe trunchiul de copac, ținând în brațe ceea ce dobândisem în călătoria mea. Să nu vă imaginați că în interiorul lui nu se afla și balaurul  din povestea „Fata babei și fata moșului”. Ba da, aveam unul chiar la fundul lui, dar urma să mă folosesc de acesta când va veni vremea. Până atunci trebuia să văd cum voi reuți să ajung pe un tărm, în siguranță. Am venit trecând un pod, urcând un munte și iertându-mi trecutul, iar apa asta îmi părea infinită. Știam că un curent atât de puternic mă va duce spre o primejdie și mai mare, dar la vale nu este întotdeauna mai ușor cum obișnuia să spună importantul transcendentalist american Thoreau, aflat în pădurea Walden Pond din Massachusetts. La vale ne aflăm pe un repede grăbit și de vântul firesc, dar și de pașii altora. Totul depinde de viața pe care o preferi: alături de ceilalți ori o viață de unul singur. Pe aceasta din urmă o privesc ca pe una simplă din toate punctele de vedere. Singuratatea ar trebui privită doar ca și regăsire, și nu ca pe un mod de viață. Nicio vietate, care sălășluiește în adâncurile pământului ori în străfundul oceanului nu este singură darămite noi ființele umane? Putem pleca o zi, o săptămână, ani de zile dar nu putem pleca definitiv din viața cea adevarată. Și dacă ai ales din cufărul tău viața împreună cu ceilalți înseamnă că ai făcut o alegere potrivită. Ce-a fost mai simplu a trecut.

În avalul în care mă aflam nu făcusem încă nicio alegere și nici sanse sigure nu se întrezăreau ca eu să nu mă pierd din nou în val. Gândeam deja o soluție, însa ceea ce ochii mei cuprindeau de data aceasta nu avea să fie explicat prin intermediul niciunui instrument aflat în mormanul meu de lemne bătute în formă dreptunghiulară..

Va urma..