“Femei care aleargă cu lupii”

Dr. Clarissa Pinkola Estés

Recenzie

mai 2018

 

        “Unde mi-e sufletul?”, “Undeeee mi-e sufletttt?” El este acolo unde timpul nu ține cont de cele trei linii drepte, unde dorul de mine însămi mă însoțeste la fiecare pas, unde brațele mele pot îmbrățisa cu toata puterea, unde mâinile mele pot ajuta pe cei care au nevoie de mine, unde ochii mei se întristează pentru a se bucura din nou, unde corpul simte prin toți porii energia celestă. Sufletul meu se află unde focul animă, unde apa îmi redă glasul, unde aerul dă naștere gustului, unde florile îmi dau auzul, acolo unde ceața mă face să văd, iar vântul de sud-est îmi dă înapoi mirosul. Sufletul meu este acolo unde nimic nu este și totuși acel punct îl simt ca pe o linie pe care nu o pot cuprinde cu privirea. Bietul meu suflet se găsește în străfundul pământului, bând din apa râului Lethe, ori pe vârful muntelui, în căutarea răbdării. Și toate acestea pentru a mă întoarce apoi printre semenii mei și a mulțumim Bunului Dumnezeu pentru agerimea din ochi, pentru mersul încetișor, pentru iscusimea mâinilor, pentru întoarcerea mea acasă..

             Dr. Clarissa Pinkola Estés s-a născut în anul 1945, pe 25 ianuarie. Este poetă americană, psihoanalist jungian, dar și specialist în sindromul post-traumatic. În prezent este autoare a mai multor cărți, printre care “Femei care aleargă cu lupii”. Pentru cei care îndragesc poveștile și miturile, această carte nu are cum să nu te atragă sub vraja ei și să te plimbe când în straie albe prin lumină, când să îți târască sufletul prin pașii altora. Această documentare cu privire la arhetipurile Femeii Sălbatice a fost realizată în decurs de 25 de ani, timp în care Dr. Clarissa Pinkola Estés a ascultat destule mărturii ale femeilor care au descoperit natura instituctuală pentru a se reîntoarce, cu zâmbetul pe chip, la familii și prieteni. Să nu uităm nicicând să ne întoarcem acasă, adică la natura noastra sălbatică, pentru a găsi semințele și a le planta în lume. Drumul este fără scurtături și nu este deloc ușor, dar orice strădanie, orice suferință îndurată va merita până la ultima lacrimă. Căci acasă nu este un loc, este acolo unde sufletul tău își găsește urletul, își descoperă toate umbrele și toate luminile, toate amintirile frumoase și toate crucile pe care le-a asezat, cu grija pe cărarea propriei existențe.

Documentarea debutează cu o scurtă introducere numită “Drumul peste oase” și care a luat naștere în urma studiul pe care Dr. Clarissa Pinkola Estés l-a făcut asupra biologiei viețuitoarelor sălbatice, cu precădere al lupilor, despre care se știe că speciile precum Canis lupus și Canis rufus se asemană cu istoria femeilor care au îndurat multe suferințe, datorită curajului de care au dat dovadă. Și nu spun întâmplător “datorită”, căci cum am putea să ne simțim împliniți și împăcați cu noi înșine dacă lacrimile nu ne spală fața, mâinile și trupul? Timp de 25 de ani, autoarea a studiat modelele arhetipale, iar poveștilor, miturilor și basmelor le-a consacrat încă de două ori pe-atât, dobândind totodată vaste cunoștinte despre oasele ce compun scheletul poveștilor, dar și ușurința de a afla piesa lipsă din puzzle. Copilăria și-a petrecut-o printre oameni veniți din vechile țări ale Europei, dar și din Mexic. Majoritatea dintre ei nu aveau studii, dar erau niște ființe înțelepte, adevărați purtători a unei valoroase tradiții orale, precum îi descrie însăși autoarea în paginile de început al cărții. În timpul tinereții, Dr. Clarissa Pinkola Estés a fost în Munții Stâncoți, petrecând o bună bucată de vreme printre evrei, irlandezi, greci, italieni, afro-americani și alsacieni care i-au devenit totodată prieteni dragi. De-a lungul timpului a făcut schimb de povești cu surorile și fratii ei, oameni care vindecă rănile sufletul și spiritului; oriunde mergea întâlnea femei sau bărbați tineri, bătrâni și bătrânele care îi făceau cu mâna fie dintr-un luminiș, fie dintr-o pădurice, fie de după o dună, împărtășindu-i poveștilor și cântecele lor. Totul este un schimb avantajos de ambele părți. Nu poți pretinde ceva fără a da și tu la schimb o parte din tine. Împărțim părți din suflet pentru a ne completa unii pe alții. Nu putem cere fără să facem din asta o artă.   

Capitolul întâi al acestei cărți poartă numele de “Urletul: Renasterea Femeii Sălbatice”. Fără nevoia noastră de a ne împotrivi asupririlor, captivității și nedreptăților de orice fel, Femeia Sălbatică nu își va auzi urletul și nu își va vedea strălucirea în toiul nopții. Fără chemare, Femeia Salbatică va sta cuminte și va visa precum “Fetița cu chibriturile”. Va sta în intuneric,  scăpărându-și  idealurile până se va alege scrumul de ele. Ea nu va renaște precum Pasărea Phoenix, ci se va pierde pentru totdeauna în bezna zilelor. Ori va alege scăparea în focul purificator și va căuta deșertul pentru a-și căuta oasele și a reîntregi propria poveste. Se spune că era odată o femei bătrână, care trăia într-un loc ascuns de ochii lumii și care așteaptă pe cei care au pierdut ceva ori s-au rătăcit. İ s-a spus în diferite feluri: Culegătoarea ori Loba, lupoaica. “Asa că nu uitați. De rătăciți prin pustiu la apusul soarelui, poate puțin pierdute ori sigur istovite, aveți noroc, căci Loba  s-ar putea să prindă drag de voi și să vă învețe ceva – ceva de-ale sufletului.” Să sufle viață pentru oasele voastre amorțite și să o luati la goană precum pescarul din povestea Femeia Schelet ori să tot rătăciți prin deșert și să învățați ce înseamnă iertarea. Loba este în fiecare dintre noi, trebuie doar să o strigăm, și nu este strigăt în gând, ci cu ambii plămâni și cu tot glasul care ne-a mai rămas. Cea care știe își are locul bine ascuns în curajul nostru, în idealurile noastre, în fuga noastră, în odihna din munți, în purificarea din adâncuri.

Vâslesc spre-o mare de smarald

Pe-un drum ce pare atât de viu,

Spre-un timp ce-ntreabă neîncetat:

Ce-i mai presus de toate,

În zborul lin al păsărilor:

Urcuș sau coborâș?

 

Mă-ndrept spre-un început

Care mă vede-n zare,

Împodobită-n pământiul galben.

Îi fac cu mâna și îmi văd de drum.

Vaslesc spre marea de culoare

Si ma privesc cum nu știam.

Ce bine că-i târziu!

 

Cobor spre râul de sub râu

Și regăsesc ce ieri uitasem

O mare de albastru

Sub cerul lumii de smarald..*

*“Vâslesc spre marea de smarald”, poezie scrisă dupa ce am terminat de citit această carte.

Dacă am căuta acest râu de sub râu și am bea din apa lui, nu am mai adormi nicicând. Sufletul însetat este astfel potolit și poate să se întoarcă la desăvârșirea artei sale. Femeia ajunge să bea din râul de sub râu, Rio Abajo Rio, cuprinsă fiind de dor și de dorința puternică de a căuta cu privirea ceea ce doar se întrezărește. Femeia Sălbatică pășește în această lume prin arta sa, care reprezintă un exordiu doar pentru cei ce știu să simtă și povestea celor 4 rabini poate fi un exemplu grăitor pentru aceasta. Este redatata în conținutul cărții astfel:

Se făcea că într-o noapte 4 rabini au fost vizitați de un înger și îi luă cu el, ducându-i în “cea de-a Șaptea Sferă a celui de-al Șaptelea Cer”. Acel loc purta numele de Roata Sacră a lui Ezechiel. Foarte interesante sunt reacțiile pe care acesția le-au manifestat pe rând, atunci când s-au întors din Paradis, Pardes. Primul dintre rabin, văzând atâtea bogății, și-a pierdut mințile și a rătăcit prin lume până la sfârșitul zilelor. Al doilea a îmbrățișat o atitudine cinică și a considerat că a fost doar un vis cu Roata lui Ezechiel și nimic mai mult. Cel de-al treilea a fost atât de impresionat de ceea ce văzuse acolo, încât începu să țină prelegeri pe oriunde mergea, pierzând esența adevăratei credințe. İar cel de-al patrulea, care de altfel era și poet, își luă pana și începu să scrie poem dupa poem despre tot ce putea atinge prin simțurile sale, cu mai mult patos și astfel viața lui a devenit și mai frumoasă. Cu alte cuvinte, să nu ne îmbătăm cu apă simplă și să ne lăsăm orbiți de bogății, așa cum s-a lăsat orbită și fetița din povestea “Pantofiorii roșii”, până a rămas fără picioare. İnteligența are ca și revers aroganța, infantuarea și ignoranța. Să nu lăsăm umbrele luminii, care cade peste chipul nostru, să ne eclipsese adevăratele trăsături. Dacă din călătoria noastră ne întoarcem mai ageri, să punem agerimea în practică prin arta noastră, dacă ne întoarcem mai puternici, să îi ajutam pe cei mai puțin puternici decât noi. Să nu lăsăm nicicând ca lumina diamantelor să ne fure lumina din suflet și să începem să rătăcim prin lume precum în povestea omului care a pribegit de 7 ani. Chiar dacă a dobândit prin pact, și știm noi cu cine, ce își doream,  tot nu aveam ce își dorea cel mai mult, o familie. Poveștile de genul sunt o mulțime. Dacă vrem să ne cunoastem mai bine nu trebuie să pribegim chiar 7 ani în pustiul lumii, pentru unii poate fi mai puțin ori mai mult, e nevoie câteodată doar de o ușă lasată întredeschisă către cealaltă lume pentru a păși prin ea ori de câte ori simțim nevoia. Dar dacă vreți cu adevărat să vă cunoașteți, cartea îndeamnă să faceți o călătorie în pustiu, să adunați oase, oasele povesții voastre, bineînțeles, nu ale vreunui coiot ori lup. Viața în deșert vorbește despre calitate, despre prețuirea oricărei forme de viață care ni se înfățișează. Viața în deșert este strălucitoare, dar în cea mare parte a timpul este subpământeană.“Ca și viața multor femei.”.

Dragul nostru poet roman, Mihai Eminescu se întreba în opera „Sărmanul Dionis”, “câti oameni se află într-un singur om? Tot atâtea câte stele sunt cuprinse într-o picatură de rouă sub cerul cel limpede al nopții”. Ca și el, Giovanni Papini se întreabă în cartea “Un om sfârșit”*. Așa își continuă și Femeia Salbatică a sa călătorie, “Ce facem însă cu toate acele ființe interioare complet nebune sau care ne duc orbețte la distrugere? Chiar și lor trebuie să le oferim un loc, unul unde să poate fi ținute totuși sub control.” Și fiecare dintre noi, analizând și mai bine opțiunele, va găsi propria metodă de a-și ține în frâu pornirile nebune, apucăturile și nesăbuințele care ar putea să îl abată și mai mult din drum.        

Trecând, însă, la capitolul doi nu am cum să nu îmi amintesc de basmul românesc “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Primim ceea ce dorim dar cu un preț. Tot ce facem că este bun ori rău are o limită. Și Făt-Frumos și-a primit viața fără moarte și tinerețea fără bătrânețe, cu prețul de a nu își mai vedea oamenii dragi nicicând. Orbit fiind de bogățiile și naivitatea tinereții, uită că prețul pe care îl va plăti va fi cu propria viață de fapt. O uitare simbolică, de altfel. El putea și trebuia să fie conștient că doar el era singurul beneficiar și toți cei care au căzut într-o astfel de capcană. Este avertizat, înainte de a primi ceea ce a cerut, că poate merge oriunde numai în Valea Plângerii. Ne amintește parcă și de primii oameni și capcana în care au căzut din cauza șarpelui, cum au pierdut Paradisul și au câștigat pământul. Neascultarea, încăpățânarea poate spune ceva, poate chiar este un strigăt al sufletului. Întorcându-ne la firul cărții, căci cu Adam si Eva e o altă poveste, găsim o asemănare cu  povestea lui Barbă Albastră. Prințesa avea acces la toate încăperile, mai puțin la una din ele. În capitolul doi, denumit sugestiv “Pe urmele intrusului: prima inițiere”, Dr Clarissa Pinkola Estés ne prezintă un alt aspect al vieții noastre subpământene, al vieții noastre interioare, și anume că sufletul nostru este pândit de mai mulți prădători. Unii dintre ei ajung să ne orbească cu așa-zisele frumuseți ori să ne invadeze visele de noapte, reușind astfel să ne abatem de la drumul nostru, de la săditul semințelor. Povestea lui Barbă Albastră prezentată în acest capitol nu se deosebește foarte mult de povestea lui Făt-Frumos din basmul “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, sub aspectele lui generale, de cea a prințesei. Prădătorul Barbă Albastră este cel care se infatiseaza la inceput ca fiind o persoana ideală, la fel ca prințesele din palatul vieții veșnice, iar apoi tot acest văl care acoperea adevărul, este ridicat dintr-o curiozitate animată de dorința de a știi mai mult, cum se întamplă în cazul prințesei în castelul lui Barbă Albastră. Îndemnată de așa-zisa sete de cunoaștere, a vrut să afle ce este în camera în care soțul i-a interzis să o deschidă. Ce a găsit acolo veți descoperi citind povestea lui Barbă Albastră. Femeia salbatică, în prezența prădătorilor își poartă vălul uitării ca și cum și ar purta cea mai de preț podoabă. Ea nu știe ce e ăla dor, dacă e zi ori noapte, dacă florile miros ori dacă viața are sens. La fel și Făt-Frumos, mânat de dorința de a trăi veșnic și a nu cunoaște însemnele firești ale timpului, a pribăgit prin bogățiile așa-zisului palat al vieții vesnice, iar ajuns în Valea Plângerii vălul i se luă, vraja se risipi, și un dor nebun îl cuprinse de toți ai lui. Cea a urmat după ce a plecat în căutarea celor dragi, știm cum toții. În viață nu le putem avea pe toate, iar dacă cantitatea cântărește atât de mult în inimile noastre, înseamnă că viața noastră se resumă la foarte puține lucruri infinit de trecătoare.

Arhetipul prădătorului Barbă Albastră se regăsește în situațiile de tipul agresorului psihic sau santajistului sentimental. Victimei i se permite orice, dar cu câteva condiții și astfel, în captivitatea ei șlefuită ca un diamante, nu mai are acces la familie, prieteni, începe să fie ușor-ușor dezgolită de tot ceea ce făcea aceasta/acesta înainte, cu inima deschisă. Le va considera fără rost și mai mult decât atât, le va resimți ca pe o povară din ce în ce mai apăsătoare care îi murdărește sufletul. Prădătorul, indiferent că viitoarea victimă va deschide sau nu cutia Pandorei, o va devaloriza până când dorința de a deveni o prada sigura își va face simțită prezența de la sine și nu dintr-o simplă curiozitate. Însemnă că nu a auzim strigătul ori nu s-a făcut auzit/ă de cine trebuia. A auzi urletul sufletului reprezintă un prim pas spre prima etapă de inițiere a persoanelor care se află într-o relație cu așa-zisul prinț fermecător sau prințesa din palatul tinereții veșnice.

Însă nu întotdeauna putem de unii singuri. Unoeri mai avem nevoie să îi lăsăm pe cei din jurul nostru să ne ajute să depășim anumite obstacole. În basmul de mai sus dacă îi ofeream lui Făt-Frumos sau prințesei din povestea lui Barbă Albastră o armă esențială, cum ar fi intuitia, Tânărul nu ar mai fi fost acaparat de bogățiile și frumusețea orbitoare a tinereții și ar fi încălecat pe-o șa și ar fi mers precum al patrulea rabin, acasă, conducând cu devotament și mulțumire împărăția tatălui său, iar prințesa nu s-ar mai fi căsătorit cu Barbă Albastră și ar fi avut răbdare. Dar fiecare a primit asa cum și-a dorit. Unul viață fără moarte și tinerețe fără bătrânețe, de era și moartea să moară până o ajungea el din urmă, asa de mult o plictisi pe cea cu coasa bine ascuțită, iar celălalt o colivie de aur din care nu avea voie să iasă, “însă la ce folos aripile dacă nu poți zbura?”**. Pot face ceea de îmi doresc cu ale mele aripi, dar este oare colivia deschisă? Nu, ea este bine închisă pentru a conserva, pentru a usca tot ce este încă verde. Povestea, ce urmează, de-un important prim-ajutor în etapele noastre de inițiere, poartă numele de “Vasilisa” sau păpușa din buzunar:

*”Câte vieți sunt într-o viață, câți oameni într-un om.”

**Citat din romanul “Legături de familie”, capitolul 2, prima parte, scris între anii 2010-2014

 “A fost odată ca niciodată o tânară mamă care zăcea pe patul de moarte, albă la față precum trandafirii de ceară din sacristia bisericii din apropiere. Bărbatul și fetița ei ședeau la căpătâiul patului ei vechi din lem și se rugau Domnului s o treaca cu bine în lumea cealaltă. Simțind că i se apropie sfârsitul, mama își chemă copila, iar micuța Vasilisa, cu sorțuletul ei alb și cizmulițe roșii în picioare, se așează în genunchi lângă ea:

• Ține păpușa asta, odorul mamii, șopti femeia, și scoate de sub patura de lână o păpușică îmbrăcată la fel ca Vasilisa, cu cizmulițe roșii, sorțulet alb, fustă neagră și un pieptar în multe culori.
• Astea sunt ultimele mele cuvinte, fetița mea, gri mama. De-ți va fi greu vreodată ori de vei avea nevoie de vreun sfat, întreaă păpușa. Ea o să te ajute. S-o porți mereu cu tine, dar să nu îi vorbești nimănui despre ea și să-i dai mâncare când i-e foame. Ăsta e darul meu pentru tine. Fii binecuvântată!..”

Bineînțeles că povestea aceasta nu se oprește aici. Își are continuarea și învățămintele sale. Ce este foarte important de reținut e faptul că legăturile pe care le avem cu cei din jurul nostru nu sunt nemuritoare, ca și viața omului, acest ciclu viață-moarte-viață, are răsunet oriunde am merge, nu sunt, din fericire, nemuritoare. Și de ce le gândesc astfel? Deoarece orice început își are un sfârșit pentru a da sensul noului care e pe cale să ni se înfățiseze. Vasilisa se confruntă cu disparitia fizică a mamei, dar primește de la ea cuvintele cheie care o vor ajuta să meargă mai departe. Mama ei va dăinui prin intermediul păpușii și nu doar atât. Mama ei se va afla mereu cu ea prin conduita pe care și-a însușit-o de la aceasta. Dacă ne cârcim și ne facem mici precum păpușa Vasilisa vom vedea ca adânc în noi se află acele cuvinte care ne vor ghida primii pași în momentele noastre de răscruce, ca în povestea lui Greuceanu, scrisa de Petre İspirescu. Acesta la un moment dat se da de trei peste cap și se transformă când într-o muscă, când într-un porumbel. Nimeni nu se poate da peste cap și se poate transforma, în viața reală, într-o animal sau insectă. Transformarea lui reprezintă adâncirea în străfundurile noastre. În pădurile dense și întunecate la fel cum plecă și Vasilisa prin pădure, în drumul ei inițiatic. Pe cine a întâlnit și ce a învățat din călătoria ei veți putea citi în cartea “Femei care aleargă cu lupii”, capitolul 3, începând cu pagina 88.

Țin să precizez câteva aspecte ale acestei cărți. Ea nu reprezintă o culegere de povești și povestiri care ne lasă pe noi a interpreta cele citite sau sunt colectate doar pentru a fi citite copilașilor. Poveștile, miturile prezentate în documentare vin cu argumente în detaliu ale fiecărui element sau instrument care ne ajută să aruncăm vălul și să ne căutam semințele. Ca apoi să le plantăm și să avem grijă de cultura noastră.

Următoarea istorisire vine cu răspunsul la întrebarea: ce vor femeile de fapt de la viașă? Primim și răspunsul dintr-o altă poveste “Nevasta din Bath”, de Geoffrey Chaucer: “..femeile vor să fie stăpâne pe viața lor, și acesta este într-adevar un fapt incontestabil, dar mai există un răspuns..” Îmi veți spune că în fiecare femeie există câte un ideal, care în funcție de alegerile pe care le face, este dus la îndeplinire ori ba, sau că femeile vor să fie iubite și apreciate. Nimic mai adevarat, dar vor doar câștig și consideratie? Venerație și iubire necondiționată? Sau își doresc mai mult de-atât? Se spune că era odată un bărbat care iubea două femei, și nu erau două femei oarecare, ci doua surori. Numele acestui bărbat era Manawee. Dragostea pentru acestea două creștea pe zi ce trece și merse la tatăl lor pentru a le cere mâna.

Tatăl îi spuse că va da mâna fiicelor lui atunci când le va ghici numele. La fiecare întâlnire în care Manawee încerca să ghicească numele fetelor, era însoțit de câinele lui. Cunoaștem cu toții ce prezintă asociarea omului cu animalele. În basmul Harap-Alb avem de-a face cu calul acestuia care îl ajuta în drumul său inițiatic spre împărăția lui Verde-Împarat, iar aici cu câinele care reusește să afle prin modalități deloc inedited, dar îngreunate de diferit capcane, cele două nume. Dar vă las să descoperiți singuri cum viața strălucitoare ne pune vălul pe ochi atât de frumos, încât uităm ce este mai important în drumul nostru și ce anume reprezintă numărul doi, puterea acestuia și a numelui.

İn introducere vă spuneam la un moment dat că femeia care stie, La Que sabe, ne va găsi, în pustiu sau derivă într-o zi, și ne va ridica vălul de pe ochi, în momentul în care puzzle-ul este întregit. Și unii o vor lua la goană din cauza adevărului, alții vor fi orbiți ca în “Pestera Umbrelor” a lui Platon de strălucirea acestuia, iar ceilalți vor opta să își pună vălul la loc pentru a-și proteja așa-zișii ochi. În toata fuga noastră și teama de necunoscut, va exista un moment, pentru cei curajoși dintre noi, când vom înfrunta adevărul. Luminile acestuia sunt atât de strălucitoare și la început dureroase pentru suflet, însă rana nu mai doare așa tare după ce este îngrijită și pansată. Poate că alții se vor speria puternic și o vor lua la sănătoasa fără măcar a încerca a-l cunoaște cu tot sufletul. Nu vreau să știu tot, mi-e suficient, vor spune și vor dispărea. Dar el nu se va găsi într-un ambalaj frumos niciodată…oricât am încerca noi să îi dăm toate calitățile posibile. Ambalajul adevărului este acoperit de un material ruginos și netrebuincios la prima vedere. Adevărul poartă umbrele sale pe un perete încă negricios, iar temerile noastre sunt cele care îl innegresesc, alimentate de un fum necăcios, și nu focul care arde în noi mocnit. Sus ori jos, în liniște și lumină caldă, adevărul își găsește un culcuș atât de călduros încât dintr-odată toate par să fie altfel. Forma pare să nu fie formă, iar imaterilul se transformă în material, si frumusețea prinde trăsături bine definite. Acea forma nealterată nu va fi iubită din prima, dar privirile fără văl îi vor da reprezentarea pe care ne-o dorim. În povestea “Femeia-schelet”, din capitolul 5 numit “Vânătoarea: Când inima-i un vânător siguratic”, veți afla mai multe detalii despre ce vrea sa ne transmită strigătul sufletului la tihnă.

Și adevărul este bine să fie și acesta în doze personalizate, căci se știe că și otrăvurile în cantități mici fac bine omului. Ne putem minți uneori, pentru a cere timp, dar nu putem să o facem la infinit căci altfel nu ne-am mai găsi locul în lume, iar ochii nostri vor vedea ceea ce vor alții să vedem, în loc să fugim în lumea largă și să ne întâlnim cu oamenii care au nevoie de noi, care fac parte din clanul nostru. Apartenența la un clan sau grup nu unește oameni identici, copii, ci reunește oameni cu aceleași principii de viață, dar care se simt diferit. Să vă dau un exemplu ca să ne înțelegem din capul locului: îmi place să pictez dar îmi fac propria documentare și am tușele mele, iar totodată fac parte   dintr-un grup de tineri artiști care își manifestă arta cu diferite ocazii. Aparțin grupului respectiv? Da! Sunt la fel ca ceilalți? Nu! Asta face diferența dintre mine, cel care face parte dintr-un grup sau clan în care mă regasesc și unul în care doar eu pictez și restul preferă să se plimbe, văzându-mă ca pe-o ciudată care stă în studio-ul ei și mâzgălește ce doar ea știe, căci nimeni nu m-a întrebat ce fac și ce înseamnă acel punct, acea linie, acel cerc, acea culoare ori acele reprezentări. Nimeni nu a vrut să mă cunoască cu adevărat. Să afle despre sufletul meu. Și acum mă întreb din nou: Unde mi-e sufletul? Sufletul meu este acolo unde arta mea este înțeleasă, se află acolo unde este clanul meu. Pentru toti ceilalți “arta își limitează frecvența doar la cei câțiva cunoscători și la ce poate aceasta să le ofereș ei se numără printre spectatorii unei săli care nu își va ridica cortina decât după ce aceștia din urmă vor pleca spre viețile lor. Spre locul în care umbrele se întrepătrund cu luminile, dar niciuna nu vorbeste cu cealaltă. Privind dincolo de linia continuă, trasată de cei care au părăsit spectacolul înainte de a începe, găsim emoțiile, nerăbdătoare care se țin de mână, iar imaginația le acompaniază tremuratul.”* Toate acestea în detaliu le veți descoperi în capitolul 6, “În sânul familiei: Fericirea apartenenței”, iar povestea “Rățusca cea urâtă” vă va arăta ce înseamnă să înoți în ape reci și cum ignoranța naște monstri imaginari.

İmaginația este greu de stăpânit când nu avem date corecte, iar gândurile noastre nu urmează un reper logic. Deși, ni s-a demonstrat nu de puține ori că logica noastră nu concinde cu logica celuilalt, continuăm să facem asocieri si comparații fără a avea o bază, fără a vedea ambalajul, nu putem vedea interiorul, fără a asculta mesajul pe care ni-l trasmite corpul nostru prin toți porii și prin mișcările pe care le facem, ajungem să privim cu ochii minții acoperiți sau poate doar ușor întredeschiși. Precum un om care nu a văzut niciodată, nu știe să facă distincția dintre un plânset de copil și un plânset de suferință, și atunci va fi dezorientat, sărind precum rățusca cea urătă, din oala cu apă și apoi în cea cu făină, ca mai apoi într-o zi fatidică în oala de gătit. Fără corpul nostru și fără ovațiile pe care acesta le face atunci când se bucură ori onduirile atunci când suferă, sufletul nostru ar fi ca un trandafir proaspăt taiat care își numară zilele într-o vază. Să ne iubim ochii, urechile, umerii, brațele, mâinile, soldurile, picioarele, pielea, zâmbetul, plânsul căci prin ele sufletul nostru vorbește cu Sinele nostru și mesajul merge mai departe la ceilalți semeni. Să ne iubim propriul ambalaj indiferent că este colorat ori mai puțin colorat, căci acceptarea îndemnă ființa umană de a-și continua drumul alături de ceilalți, fără prejudecăți și condiții. Capitolul 7 descrie într-o manieră subtilă și pe înțelesul nostru însemănatea trupului nostru și cum sufletul respiră prin intermediul acestuia. Așadar, să dăm oxigen sufletului și să existe prin toți porii nostri. Să ne bucurăm de fiecare zi precum un fluture, chiar dacă știe numărul zilelor, el tot dansează spre înaltul cerului.

Dar mare atenție cum ne înfrumusețăm acest ambalaj, acest portal care deschide ușa către o altă dimensiune, cea a Sinelui nostru și ne urează: “Bine-ai venit acasă, dragă Marianne!”. Din dorința de-a avea mai mult, de a demonstra celorlalți că putem mai mult, ajungem să ne înrobim dorințelor noastre. Uităm astfel însemnă să evoluezi pentru a-i ajuta pe cei care încă sunt în urma noastră. Și nu doar asta, uităm de unde am plecat. Cândva poate nu aveam multe, dar avea o familie, cândva poate nu aveam nici măcar o familie, dar aveam un suflet. Să nu pățim precum fetița din povestea “Pantofiorii roșii”, sș ne dorim atât de mult acei pantofi roții încât să nu îi mai putem scoate din picioare. Și să danseze în locul nostru, un dans pe care nu îl mai vrem până când om rămâne fără picioare. La fel se întâmplă cu idealurile noastre: înainte de visa la un palat, visează și găsește-ți un loc de muncă, iar dacă ai primit un loc de muncă, fii corect și muncește pentru fiecare leu pe care îl câștigi. Și când ai câștigat destul nu îți cumpăra acei pantofi roșii, ci ia-ți unii pentru o zi de biserică. Acum mai nou se poartă cei cu talpa roșie. E în regula și așa, dar nu cumva e aceeași Mărie doar cu altă pălărie? Povestea noastră nu vorbea în niciun caz de niște pantofi câstigați prin truda mâinilor noastre, ci prin munca celuilalt. Acei pantofi cumpărați de celălalt nu trebuie să difere de pantofii pe care i-ar cumpăra o persoană care a muncit într-o mină. Nu împărățim acest pamant și în niciun caz printr-o pereche de pantofi roși!

*citat din scriere “Exordiul artei”, in cartea “Imi amintesc”, Maria Neagu

Protagoras, sofist grec, spunea la un moment dat că omul este măsura tuturor lucrurilor*. Să fim, atunci, cu măsură, căci în drumul nostru vom întâlni multe vitrine cu pantofi de genul fetiței din capitolul 8, începând cu pagina 232. Multe capcane ni se vor întinde, însă dacă cântărim beneficiile și costurile vom vedea diferența sau altfel spus, să nu luăm toată mâna dacă ni se oferă doar un deget.

Și apropo, toată această nemulțumire pe care o avem față de ceea ce primim la un moment dat, are și ea un sens, dar intr-o altă discuție.  Aceasta vom vedea în capitolul 9 al cărții “Femei care aleargă cu lupii”. Cel mai important într-o relatie, de orice natură ar fi aceasta, o reprezintă absența condiție. Te iubesc pentru că te iubesc, iar dacă vreodata ne făurim colivii, să le lăsăm, totuși, deschise. Ființa umană oricât de multă dragoste ar primi, la un moment dat simte nevoia să plece ori să fie singură pentru a se reconecta cu adevarata ei natură, cu sinele ei. Întoarcerea acasă pentru multe dintre noi, o întâlnire cu cea de ieri, cu idealurile noastre care au murit și cărora le-am pus câte o cruce, uitând să le mai comemorăm. Se știe că anul are patru anotimpuri, cel puțin în Europa, “iar femeia trei: copilăria, maturitatea și bătrânețea.” Povestea pe care urmează să vi-o spun provine din ținuturile nordice, “cândva, în vremuri demult apuse, care se vor întoarce însă curând”. Acolo zilele toate treceau la fel, învăluite într-un alb infinit, iar tot ce se vedea în zare păreau ca niște puncte pe omătul imaculat și rece. 

Privea pierdută la un alb infinit,

La urma ramasă, așteptându-și Cuvântul.

Zâmbea, amintindu-și de clipa trecută

De aripi, de zbor,

De cântecul care rescrise povestea demult începută..**

 

Și în tinuțul vânturilor năprasnice și al cizmelor îmblănite trăia un om singur. Și era “atât de singur încât lacrimile îi săpaseră, cu trecerea anilor, șanturi adânci în obraji.” Oricât încerca acesta să fie vesel și zâmbitor, tot resimțea singurătatea ca pe o povară din ce în ce mai greu de suportat. Dar într-o zi se pare că norocul i-a surâs și în drumul său spre a-și procura hrană dadu peste ceva încurajator. Veți vedea cu ochii voștri peste ce dădu pescarul nostru și dacă norocul într-adevăr i-a venit în ajutor, începând cu pagina 274.

Oricât de mult ne-am dori un om în viața noastră, el nu poate sta cu forța, oricâte capcane i-am întinde ori cât de multe rugăminți i-am adresa. Când femeia vrea să plece, ea nu pleacă de plictiseală, ci pleacă pentru că aude strigătul, urletul sufletului când o cheamă să se odihnească. Și unde se poate odihni aceasta cel mai bine decât acasă? Când femeia o ia la sănătoasă, o ia și nu se mai întoarce, în colivia strălucitoare sau în brațele mult prea protectoare ori care cer mereu să fie salvate.

Femeia Salbatică pleacă în căutarea copiilor ei, adică a artei sale, a idealurile sale, pe care din cauza zbuciumului nu îi vede. Blestemată fiind precum Llorona, adică Jeluitoare, să își caute copiii în apele unui râu plin de namol și multe plante, împiedicand-o astfel să se liniștească și să limpezească astfel apele, adică șirul gândurilor. Să vadă dincolo de râul care i se  înfățisează, să devină Rio Abajo Rio, adică râul de sub râu.

*Sofismul este un curent filozofic apărut în intervalul de trecere de la perioada filosofiei greceşti preclasice la cea clasică. El înţelegea prin aceasta că fiecare individ îşi creează la nivel ideatic propriul său Univers pe măsura capacităţii sale subiective de imaginaţie şi gândire.

**”Povești de la 1 la 100 cuvinte”, carte la nivel de manuscris

 “Creativitatea îmbracă mereu alte forme. E asemeni unui spirit orbitor ce ne apare tuturor, greu însă de descris, căci nimeni nu vede același lucru în acea străfulgerare luminoasă. Mânuirea penelului și a culorii, micile aplicații colorate, tapetul sunt dovezi ale existenței sale? Dar hârtia și condeiul, bordurile înflorite ce străjuiesc aleile grădinilor, crearea unei universități? Ei bine, da! Să calci impecabil un guler..? De asemenea. Să mângai frunzele unei plante, să demolezi o “mare afacere”, să înlături ce-i de prisos, să-iț găsești propria viață, să știi să iubești? Da! Să ții în brațe trupușorul cald noului-născut, sa crești un copil până devine adult, să ajuți o nație îngenunghiată să se ridice? Da! Să ai grija de căminul tău ca de o gradină, căci asta și este, să cauți aurul psihicului tău, să găsești cuvântul potrivit, să coți o perdea albastră? Da, toate acestea sunt rodul vieții creative. Ele aparțin Femeii Sălbatice, râul de sub râu, Rio Abajo Rio, care curge în viața noastră.” Astfel debutează capitolul 10, “Ape limpezi: hrana vieții creative. Când toate aceste idealuri sunt otrăvite, precum râul în care Llorona trebuia  să-și găsească copiii pe care i-a omorât și și-a pus căpăt zilele, nu există decât două soluții: să îți cauți în apa tulbure copiii toată viața ori să pleci și să cauți râul de sub râu. Toate avem un râu sub un altul, din care ne alimentăm idealurile și apoi ne întoarcem cu forțe proaspete pentru a o lua de la capăt ori a continua ce am început. Ca să nu fim nici în situația fetiței cu chibrituri și să transformăm în scrum toate idealurile noastre pentru că nu ne-am ridicat și nu am mers; am scăpărat și am scăpărat până ne-am stins de tot. Sau în cazul Llorona: am căutat și am căutat până am agitat apele, iar acum nu mai vedem nimic.

În fiecare din noi se află femeia de ieri, fetița, femeia de azi, Femeia Sălbatică și femeia de mâine, La Que Sabe, cea ce stie. Femeile au nevoie de femei pentru a reînvăța să se joace, pentru a exersa râsul, pentru a iubi din nou. Femeile au nevoie de femei pentru a fi feminine. În capitolul 11 al acestei cărți veți vedea la ce mă refer. Diferența între a fi singur, cu sufletul ușor și de a fi însoțit și cu sufletul greunat de diverse situații este ca prima ne face să ne simțim liberi, iar cealaltă ne ține în captivitate, și ambele sunt la ceașcă de cafea sau de ceai distanță. Idealul dintre cele doua este sa fii însoțit și sufletul să îți fie ușor precum un fulg. Să poți râde cu gura până la urechi, să poți plânge cu lacrimi sincere, să zâmbești cu chipul, să pleci capul pe umărul celuilalt fără să îl ceri voie, să primești o îmbrățișare din senin, să primești o floare fără să fie ziua ta, să primești o scrisoare chiar dacă persoana cealaltă nu e plecată într-o călătorie, să te bucure simplitatea vieții la o ceașcă de ceai sau cafea cu prietena ta sau prietenele tale. Toate aceste lucruri simple care poate îți par făr’ de sens după o anumită vârstă, sunt lipsite de timp. Și fiind lipsite de acesta, fac din acel moment un elixir al tinereții. Dar cine are ochi să vadă, vede, cine are urechi să audă, va auzim.

Precum femeia care a plecat în munți să îl caute pe ursul cu luna în piept și s-a întors acasă întreagă și cu răbdarea în buzunar. Ce credeți că s-a întâmplat întoarsă fiind la soțul ei? Da, ați citit bine. S-a întors. Ne mai și întoarcem dacă locul nostru este acolo, în acea legatură. S-a produs schimbarea. Aceasta se află în fiecare dintre noi, dar până nu găsim semințele, pribegim prin lume și ori ne întâlnim cu oameni dragi în drumul nostru ori întorși fiind, apucăm pe drumul lor. Răspunsurile nu vin mereu de acolo de unde suntem siguri că o să le primim, de la cei din jurul nostru. Acestea vin din străfundurile noastre, de acasa vin..noi suntem cei ce-ar trebui să știm că nu știm mare lucru, dar care putem muta munții din loc cu ambiția noastră sau să scoatem ursul din bârlog. Perseverența și ambiția fac treabă bună împreună și mulți știm aceasta, dar puțini mai aplicăm în viața de zi cu zi. La ce folos urcatul muntelui, 7 ani în deșert ori coborârea în adâncurile noastre, la râul de sub râu dacă nu experimentăm? Povestea pe care o sa vi-o relatez provine din Orientul Mijlociu și începe chiar așa:

“A fost odată un om tare nesuferit. Caracterul său urât i-a adus numai necazuri și l-a facut să își piardă cei mai buni prieteni. Deznădăjduit, omul merse în cele din urmă să ceară sfatul unui bătrân cersștor, vestit pentru înțelepciunea lui.” Înainte de a-și începe drumul inițiatic și chiar la finalul acestuia, cum s-a întâmplat în cazul femeii care a plecat pe munte, apariția unui om înțelept, indiferent că este bărbat ori femeie, este esențială. Trebuie să ne micșorăm precum păpușa Vasilisei și să ne ascultăm vocea interioară ori să ne dăm de trei ori peste cap, sau s-o ascultăm pe La Que sabe, pe cea care stie pentru a ne îndeplini cu succes misiunea. Cu alte cuvinte, să avem toate instrumentele în rucsac când pornim la drum și să le scoatem rând pe rând în drumul nostru. Povestea “Copaci uscați” ne vorbește despre un bărbat, care conștient fiind de efectele pe care le-a produs atitudinea lui, a luat drumul deșertului iar acolo a încercat să fie bun cu toată lumea. “Oare nu și din cauza excesului de bunatate, ne putem pierde calea?”* Da, putem. Uneori trebuie să știm când râul de umflă de la ploi și când de la plânsetul interior. Și atunci trebuie să iertam, să ne iertam. Capitolul 12 descrie foarte clar limitele furiei și etapele iertării.

Cum spuneam mai sus, femeile au nevoie de femei pentru a se bucura, pentru a plânge, pentru a-și linge rănile împreună, pentru a îmbraca mantia cicatricilor cu mândrie. Despre aceasta dezbate capitolul 13, iar dacă vreodată sunteți întrebate din ce familie vă trageți, suntem îndemnate să spunem așa:

“..Clanul cicatricilor”, zâmbind totodată delicat. Purtați mantia trecutului cu demnitate și nu considerați că a voastră este mai urâtă decât cele ale altor femei, toate avem aceeași mantie, însă cu croială diferită. Eliberați povara secretelor, chiar și printr-o scrisoare pe care nu o veți expedia nicicând, dar dați drumul strânsorii. Astfel mintea ni se va oxigena și va permite vieții să reintre în circuitul ancenstral viață-moarte-viață.

Și nu fiți nicicând copiii celor orbiți de miraje. Fiți stăpânii propriei voastre vieți. İar în cazul în care se întâmplă să deveniți ideea cuiva, mergeți cu demnitate înainte, căci lacrimile voastre vor spăla tot ce este rău. Știm cu toții că orice noapte la zi ajunge, nu   s-a făcut până acum nicio excepție. Deci, să mergem până în pânzele albe, cum ar zice soțul meu. Capitolul 14 ne spune povestea “Fata fără mâini”. Cum a luat ea naștere, cum a ajuns să îi crească mâinile la loc și cum Femeia Sălbatică își găsește Bărbatul Sălbatic veți putea citi, începând cu pagina 406.

Dragilor, sufletele noastre nu sunt doar lumină, în noi sălășluiesc, cu teamă ori cu demnitate umbrele noastre. Doar noi înșine depinde decidem dacă pe acestea din urmă le acceptăm în viața noastră și le lăsăm să ne urmeze, pentru a ne ghida în anumite situații. Unde nu există lumină, nu există umbră. Reversul medaliei trebuie privit, indiferent că doare sau că-l refuzăm. Trageți aer în piept și odihniți-vă, înainte să folosiți mânia împotriva voastră sau a celor din jur, printr-un gând negativ, cuvinte ori fapte nepotrivite. Credeți-mă sufletul nu știe să facă diferența dintre cele trei. Orice situație își are rezolvarea ei; înseamnă ca avem alte planuri mărețe de înfăptuit. Nu e un capăt de țară nici o amânare și nici un examen ratat ori o relație sfârșită sau o prietenie pierdută. Parcele s-au gândit la ceva mai bun pentru noi;  trebuie doar să punem în practică ce am învățat si restul va veni de la sine. Dar înainte de a începe: urlați, urlați cât de tare puteți!

 

Rămâneți cu bine, prieteni!

Cu drag,

N.M.

 

 

*citat din scriere “Ecce homo!” în cartea Dincolo de aparențe, editia 1, Editura Sfantul Ierarh Nicolae, 2015