Îndreptându-mă spre ținutul deșertic al Orientului Mijlociu, am întâlnit-o pe Ana. Trăia într-un orășel industralizat în mijlocul pustietății, câștigându-și traiul din comerț. Dar nu era orice fel de comerț, ci unul căruia dacă i-aș da un nume m-aș rezuma la prea puțin, dar o las pe ea să înceapă povestea:

“Cu cât privesc mai mult în urmă, la toți ai mei care s-au împotrivit venirii mele aici, cu atât trag și mai mult nădejde că alegerea pe care am făcut-o m-a ajutat să mă desprind de convingerile lor. Să văd că, dincolo de tot ce îmi puteau oferi, exista o viață căreia mă puteam oferi în libertate. Ceea ce vezi aici nu este doar un schimb ci ceea ce pot eu dărui celorlalți.” Și într-adevăr formele care o înconjurau erau diferite de cele pe care le întâlnisem în drumul meu.

“Să știi, Marianne că locul te face să ai o altă viziune asupra vieții, oamenii cu care interacționăm au un cuvânt de zis în deciziile pe care avem de gând să le luăm și nimic din ce ne oferă această existență efemeră, de altfel, nu se compară cu nimic trăit în trecut. Dar toate sunt de ansamblu. Orice zi aduce noul chiar dacă se prezintă doar sub lumina aceasta.” Îmi ridică una din statuietele pe care tocmai le ciuplise în timp de discutam. Cine ar fi crezut că, plecând din țara patrie, va ajunge să dea viață, cu propriile mâini, la ceva atât de expresiv, atât de plin de viață? Precum era figurina care se înfățișa a fi a unui făpturi ancenstrale care venea din strafundurile pădurilor, iar apa care trecea pe acolo era însuși Lethe. Da, arta prin simplul fapt că a luat naștere, ca o primă idee, te face să uiți. Să uiți ceea ce ai fost și să îți continui calea, purificată și plină de-o energie creatoare. Mânată de dorința de-a afla și mai mult despre femeia din fața mea i-am adresat o altă întrebarea:

“De unde putem lua toată puterea pentru a pleca la drum, un drum care la început pare a fi unul singuratic? E nevoie de o pregătire anume sau ne punem câteva haine în rucsac și călătorim pur și simplu, luând experiența ca atare?”

Răspunsul nu a venit cu ușurință. Trebuia să mă fi așteptat. S-a ridicat și făcu câțiva pași rotiți. Am avut impresia că va începe să danseze, însă s-au dovedit a fi unii de bucurie. Îmi aminti de mine. Când eram o copilă țopăim, când pe-un picior, când pe-un altul. Atunci am înțeles ce simțea. Dar încă nu îmi spusese de unde a pornit călătoria ei și ce fel de vremuri au fost în viața ei pentru ca azi să stea liniștită în căsuța ei și prin câteva atingeri să-și pună amprenta peste acele bucăți din lemn. Și mai mult decât atât, să se simtă precum un copil la început de viață. Ne naștem cu absența unei conștiințe, suntem fericiti cu adevărat, iar cu timpul începem să uitam acel sentiment și să devenim conștienți de ceea ce ne înconjoară în mai mare masură decât de noi înșine. Cu cât înaintăm în viață cu atât sufletul strigă mai mult la noi. Și strigă cu atât de multă forță, încât unii ori asurzesc de tot ori încep să îl audă. İ-am aruncat o privire zâmbăreață, iar ea a aprobat din ochi. Abia așteptam să îi aud povestea..

“Nu-i așa că uneori, vorbind cu alții, avem impresia că am vorbi cu noi înșine? İar alteori, adresându-ne celorlalți, cuvintele se întorc spre noi ca un bumerang? Așa se întâmplă și cu viața. Sunt zile mai bune și zile mai puțin bune, întâlnim oameni cu care rezonăm și cu ațtii nu. Atunci drumurile noastre se împart la 1 sau 2 ori la un infinit de alegeri. Știu, m-ai întrebat altceva.”, uitându-se la mine curioasă.

“De fapt, mi-ai raspuns mai mult decat suficient.”

“Serios? Acum, răspunde-mi tu la o întrebare să văd daca ai înțeles ce ai de făcut.”

“Desigur!”

“Ce te face să crezi că începând de aici vei ajunge în alt loc?”

Mi-am acoperit privirea cu vălul de pe cap și am privit lung spre deșert, aruncându-i o privire cu ochii întredeschiși:…

Continuarea în cartea „Îmi amintesc..”

Sursa imagine https://www.toxel.ro/Inspire/Corpuri-chipuri-in-alb-negru-de-Sarah-Kjelleren_3072.html